Daniela Davidoff

Mama—ți-am găsit rujul roșu în sertarul de la bucătărie lângă borcănelul cu zacuscă nu unde ar

schimbul trei. cobor în inima uzinei, r. aici, în subteran, e nucleul care ronțăie curent și scuipă abur. aerul e gros, metalic, miroase a ulei încins și a singurătate veche. treaba mea e simplă,

un fel de inerție împinge lucrurile mai departe, o sanie trasă de câini care au înghețat dar care încă se mișcă, la fel, un singur trup de crăciun se va frânge, aceasta e ultima versiune a

orașul în fum lanuri de lavandă curgând pe lângă șosele umbra bunicii lipită de zid încă udă florile.

vara a devenit infernală, r. e o aglomerare de vise și corpuri ce ard în mințile noastre ca în niște furnale. migrația ne-a surprins în mijlocul deșertului cu nisipul ca o pătură albă aruncată peste

mama mea e o slugă în dimineața greoaie se scoală se privește în oglindă și dă drumul la apă, apoi se îmbracă, poezia se macină pe asfalt sub roțile de mercedes și ea alege culoarea

aici e inscripția de pe mormânt. are chipul unei fantome care suflă aerul rece până la cer. dați-mi două trei lumânări pe care le voi aprinde în momentul în care dricurile vor trece încet pe la

volbură albă licurici strălucind în marea liniștii luna nu vorbește — frunza atinge iarba ca o promisiune sub pleoape verzi un licăr de amintire — dealuri adormite tulpini în

r. oamenii își făuresc garduri. apoi respiră prin ele, ca prin niște plămâni de sârmă. abisul e o chestiune de celule. de flori și mizerie. gândurile incerte și firea introvertită ne salvează.

dimineața a pătruns încet în camera asta caldă, r. e un cuib steril, în inima uzinei. pereții vibrează ca sângele sub arterele ușor fisurate. uneori, mă așez în fotoliul vechi și doar îi

r. cred că suntem pe tărâmul viselor care se developează cu precizie în realitate. caii noștri sunt orbi. armele slabe. piepturile noastre nu sunt suficient de puternice să ne apere de frig,

r. dimineața e o fisură fină care se deschide în pieptul meu, o crăpătură în sticla subțire a unei camere sterile. lumina nu intră, doar pulsează încet, o tensiune pe care încă nu o pot înțelege. mă

r. tu ești celălalt dintre cei doi prinși și nu e seară, e ora două, norii au acoperit zidurile transparente oamenii fără degete aprind chibriturile și toate ard, oamenii în armani râd ca niște

Fragment 1 r. nimic nu trebuie să mă atingă. sunt un corp casant în liniștea dinaintea unei furtuni. urmează ploaia care îmi mângâie părul totul e o ciocnire permanentă de vise cu

sub piele (soare de sticlă) r. astăzi, peste soare s-a așezat o pânză de sticlă foarte subțire. m-am trezit devreme. întunericul s-a retras repede, o mare care nu mai este întreagă. pe luna plină

// astăzi totul s-a strâns într-un spațiu mic, ca un cuib de insecte sub pietre. îți scriu din interiorul acestui gol ordonat. r. ți se pare că între tine și aer este ceva care te apără. ești

mareea s-a făcut înaltă. sunt absolut sigur că pe țărmul acesta este ultimul spectacol al lumii. nimeni nu plânge. fiecare își îngroapă pisica muribundă. din bucătărie se aude un radio prost. un

// ploaia a fermentat drumurile care duc înspre nordul teritoriului, R. hemoragia s-a întins ca și cum ți-aș întinde ție o mână și împreună mâinile s-ar transforma în ceva care are nevoie de

// aud caii în galop apropiindu-se de casa ta. s-au adunat după furtunile puternice, evadați dintr-un paddock din apropiere unde erau atât de bine îngrijiți. noaptea asta e provizorie, noaptea asta