Poezie
pe unde mergem
2 min lectură·
Mediu
mama mea e o slugă în dimineața greoaie
se scoală
se privește în oglindă și dă drumul la apă,
apoi se îmbracă,
poezia se macină pe asfalt
sub roțile de mercedes
și ea alege culoarea beige
pentru că îi place
în beige e mai frumoasă
și inima îi devine beige
și mâinile
și picioarele nu se mai fac negre, rămân beige
și răspunde la întrebarea
de unde vin îngerii, unde se duc ei dar de fapt tace
pentru că nu știe dacă îngerii
există
...
ți-am povestit cândva, îmi place rochița ta
cu floricele gri
îmi place chipul tău frumos
pe care îl văd când treci pe stradă
și te uiți
la toate vitrinele cu geamuri negre înfoliate rezistente
la căldura și frig
până când
părul tău va îmbătrâni
odată cu orașele lumii
odată cu mașinile lumii
corpul tău se va subția
aproape nu-l va mai vedea nimeni
toleranță zero
și indiferență la ploaia care spală geamurile mașinii,
corneea pupilele
...
ne-am apropiat atât de mult încât genunchii
ni se ating
umerii stau față în față și
ochii ni se ating
pe șira spinarii ni se scurge transpirația
și nu se mai oprește / ea îmi șoptește
să nu mai mergem,
să nu mai trecem
pe drumul ăsta niciodată
în aceleași haine hidoase
de pe vremea când era doar o slugă
și servea mese bărbaților
și cosea nasturii pe hainele lor
...
cu zâmbetul pe buze răspunde la întrebarea
da, dar atunci pe unde să mergem
și, de dincolo de vitrină, răspunde la întrebarea
tot ce vezi tu e frumos
chiar și sunetul ambulanțelor
e frumos,
chiar și toate așa cum sunt și miile de păsări marine
care zboară pe câmpuri după ce mările seacă
după ce continentele se deplasează
spre margine
marginea universului din sticlă sablată
00485
0