Genesa Cap. 1 Vers. 1 - 3
Ceva o să iasă din lucruri fără să le miște, Timpulpraf le va acoperi, Lumina va cădea molcom peste ele. Până când iar va ieși ceva din lucrurile care vor urma. Rămașii vor da mereu pomană
Cel mai bine este fără timp
Am coborât aici să-mi spun oful. Aici, dacă îți este foame, poți să muști din marmură. Dacă îți este sete, poți să te saturi doar cu umezeala. Mă așez puțin (pe ce?), dar nu am
La mita è bella
Moartea, Diluată în viața de zi cu zi, Mă privește în față la o grupă de sânge distanță Dar nu mă ia în brațele ei kilometrice. Nu se contopește cu mine până în meninge. Îi place să mă facă
Apolo 12
Mi-ar plăcea să ajung pe lună precum Georges Méliès: în alb-negru și fără sunet. Mai târziu prietenii vor colora ceea ce le-a plăcut mai mult din viața mea cu magenta lor personală. Reîntors pe
Gânduri de aur pentru fiecare suferință
Ne certăm cu trupul De parcă am izbăvi, în fine!, în Râs. Și Cerem înapoi, de pe pragul cu M mare de viață Titirezul, extrem de valoros acum ca și în copilărie, Al Amețeli de astăzi care, iată,
Să iubești ca și când ai muri
mamei De la primul tău țipăt intri în cameră pe ușa de aur, dincolo de care găsești obiecte stranii care îți vor deveni pe rând extensii, amintiri și obsesii. Curând te vei apropia mai mult de
Sprint în durere
Și totuși unde se termină lumea? Aceeași întrebare o puneau și anticii. De la ei toată lumea în grup STRIGĂ ce este lumea? O voce șugubeață a spus la un moment dat care lume? La Început s-a
6-2 – Hai înapoi!
Curând bătrân dar când am fost și eu tânăr mergeam zi de zi printr-o procesiune de oameni îmbrăcați în alb sub un soare alb printr-un aer. Și ce îmi mai plăcea să traversez grăbind pasul / zvârlind
partajul trupului de suflet
pleacă, te rog frumos, din galantare, de la casa de marcaj și din vitrine. și de pe stradă, din mașini, din casă și chiar din pat. du-te, frumos te rog, departe de oraș. lângă leproși. o să
Viața
M-aș fi putut naște altundeva. Sau deloc. Dar uite-mă aici, încercând să-mi țin echilibrul pe coaja de nucă a Pământului. Un bec pâlpâind într-o casă de nebuni, deci fără curent, asta-i
Cât de nemiloși suntem cu epavele
La orice derivă, la orice eșuare care nu le aparțin oamenii întorc spatele sincron sau în sincronicitate. O insulă pustie? Departe de ei? În larg, unde naufragiatul să strige fericit?
Schimb cu băștinașii
Orice durere te duce mai departe Ca un wiking vei descoperi ceea ce Columb va strica în viață. Cu o durere (cea mai gigea) vei cumpăra o perlă De la locuitorii acelui vis Și vei muri cu ea în
din jurnalul lui Dumnezeu
/Într-un fel sau altul gândurile de mai jos apar și în Biblie dar sunt spuse altfel/ Singurătatea nu vine niciodată lingură. ea vine cuțit. trece prin apocalipsă și străpunge geneza. Va
poem pentru lebăda din dotare
Suntem într-o permanentă viață de vară: ne naștem crescând repede, iubim stând la rând, ne înspăimântăm când vedem porumbei striviți (parcă ieri eram cu ei la o cafea în parc, sub statui). În
gesturi
cu susul în jos să desenăm copilăresc un soare. pe o hârtie imensă razele unduitoare să nu întâlnească nimic, doar să taie albul în două. deasupra hârtiei un nor imens cu ochi și cortex
alte amintiri din altă copilărie
când mergeam cu tălpile goale pe sub un cer senin în înnorarea lui aduceam la suprafața ochilor războiul învingătorului care ridică de pe covor orice jucărie aveam un nume deosebit dar frumos atât
cronici vechi sigilate cu ceară și nestemate
Mi-am amintit de pătrunzătoarea barbă din care am ieșit, de țipetele cu note de trecere date de doctor, de leagănul barcă ce m-a purtat prin apele tăcute ale familiei cu vâsle în formă de brațe și
sunt
Sunt un băiat care ține pe mână un câine ce stă ca o pasăre din preistorie gata-gata să își ia zborul. În jur sunt oameni ca niște ceasuri care se întorc singure, cu griji și facturi în
când vine aia să ne schimbe hainele
I Ar fi fost oare mai ușor să ne pierdem în ploaia grea, ce curge din gânduri arse, acolo unde nimeni nu mai știe ce să facă? Străzile ude nu ar fi dus nicăieri, iar amintirile (pardon)
Dune
Îți mai aduci aminte, și spun asta râzând, chiar dacă nu se vede, râzând ca și tine (căci râsul ne-a mai rămas să ne definească trupurile dintre nisipuri), îți mai aduci aminte cum bătea vântul ca și
mers și poezie
puține lucruri îmi mai aduc aminte de cele făcute ieri nu mai știu ce am făcut imediat după ce m-am trezit dar știu perfect că am băut la un moment dat niște cafea și m-a durut în stânga toată
o pată murală datând din epoca de piatră și părând a reprezenta nişte degete înghesuite a fost denumită /rugăciune/
dacă ar fi după sine, în jocul mic al vieții, nu aș face nimic sau aş împacheta umbrele cu celofan și aș merge mai departe prin marea umbră. (vorba aia: chiar dacă cerbilor le este sete, noaptea tot
încercare de zicere a timpului
era un timp când voiam să deschid fereastra și mâna mi se pierdea pe drum. copil fiind o priveam cum dispare în aer. soarele se apropia mult, mult, mult (la capătul razelor cineva răbdător ne
călătoria untului prin pâine
micuţule înger iei mereu locul lui ieri și semeni așaaaa … cu mine te văd pierdut adesea printre lucrurile mele parcă uitate parcă înstrăinate sărăcuțule! știu nicicând nu ai mai avut atât de puţine
