Sprint în durere

Și totuși unde se termină lumea? Aceeași întrebare o puneau și
anticii. De la ei toată lumea în grup STRIGĂ ce este lumea?
O voce șugubeață a spus la un moment dat care lume? La
Început s-a râs.

Apoi s-a plâns prin cabinete, pe canapele.

Până Astăzi am trecut prin ciur termenul lumea. Acum știm că
lumea înseamnă viață. Și cum alegem să ne uităm la ea?
Sleiți, cu mușchii atârnând ca niște haine largi, bătând darabana
în inimă (nu mai vine ospătarul ăla cu fericirea)?
Cum alegem să o vedem? Ca pe o bibliotecă a durerilor, ca pe o luptă din care
nu este exclusă prăjitura seppuku?

Poate este totuși adevărat ce spunea înainte de antici o străbunică la foc,
că sunt oameni care vin din păduri noaptea, chiar și în plină zi,
te iau de glezne și te duc, puiule! te duc
în inima melcilor din mlaștini,
alungindu-te
precum
o
umbră,
adaugi tu când te mai oprești din alergat.