o pată murală datând din epoca de piatră și părând a reprezenta nişte degete înghesuite a fost denumită /rugăciune/

Autorul a ajuns deja aici la maturitatea în care suprapune două poezii, dintre care prima, condensată sub formă de titlu, acționează ca un capac pt textul principal, în „sine” -de unde și indiciul acelor „degete înghesuite”- fiindcă, fără o cale de acces, și conținutul „cufărului ideatic” devine, dacă nu irelevant, cel puțin lipsit de o formă palpabilă, structurantă.

Așadar, aidoma „rugăciunii” asupra căreia am fost avertizați, Ștefan Ciobanu conectează trăirile a două medii : unul vibrant, supus afectelor subiective și unul conceptual, schematic, universal, poezia fiind tocmai această polaritate dintre două forțe opuse care, aparent, s-ar respinge altfel.
Și iată cum totul devine clar prin această prismă: vedem cum se desfășoară ”jocul mic al vieții” în care până și umbrele sunt ambalate, perisabilitatea unei lumi închise, condamnate, în maniera unui Bela Tarr, să se stingă în „marea umbră” pentru că, inevitabil, „noaptea tot vine”.

Inconștienți fiind, în lipsa acelui „sine” care guvernează microcosmusul, sigur că am sucomba automat (sau ne-am abandona fatidic) tuturor tentațiilor ivite, nu contează care, echivalând hedonismul cu libertatea de decizie: „aș avea libertatea să ciup iarba pentru noroc sau pentru trezire aș ronţăi pentru că mi-ar plăcea actul în sine, deci inconștient”. Dar, repet, ar fi o falsă libertate, una auto-indusă, totul culminând către un cataclism: „mirosul din jur ar fi așijderea ca la un dezastru rural”.

Numai că ”totul este mereu altfel sau mereu invers” tocmai pentru că există și, cel mai important, se manifestă CONCOMITENT și un joc divin al vieții doar aparent supus arbitrariului, care scapă controlului și percepțiilor noastre și care ne ordonează conform unor repere prestabilite.

Viața curge printr-o conductă care, la rândul ei, e self-explanatory, fiind menționată aparent întâmplător: „și ar coti acest drum din când în când, ca o ţeavă de apă și gaz”

multumesc Traian. as adauga, cumva in apararea mea, dar si pt a intari acel aparent al imaginii tevii de apa si gaz: prin 1780 se credea ca impulsurile nervoase sunt transmise de la creier catre receptori prin medii lichide si gazoase.