Dragoste măgărească

Horică alerga prima oară pe pajiștea din spatele grajdurilor. Se născuse primăvara și de-atunci fusese ținut numai înăuntru, în staulul plin cu paie proaspete. Abia astăzi, în miez de toamnă, după ce Manu a strâns recolta de porumb, fusese lăsat liber pe tot câmpul. Așa se face că acum gonea fericit, făcând ture între poarta grajdului și liziera ce limita proprietatea stăpânului. Dincolo de pomi nu avea voie, nu știa ce-i acolo și nici nu-i păsa. În goana lui măgărească, pe când se întorcea a treia oară, își zări printre salcâmi, vecina. Se opri ca electrocutat și începu s-o urmărească discret. Frumusețea ei fără margini îl țintui lângă pădurice până seara, când a venit Manu, să-l ducă-n grajd.
- Mo, Horică, mo! Hai, mo încoace, s-o lăsat noaptea!

Până atunci, Horică nu suspinase niciodată. N-avusese motiv. Simțind chemarea stăpânului nu-și putu opri primul oftat, care s-a dovedit un răget catastrofal, o combinație între scârțâitul roților la frână, zdrăngănitul vagoanelor de tren la curbă, sirena fabricilor și tusea convulsivă a bolnavilor de plămâni. Trezit din amorțeală, Manu, care tocmai se aplecase după frânghie, căzu pe-o parte cu brațele deasupra capului.
- Ptiu! Lovi-te-ar strechea, ce m-ai speriat!

Horică, uimit și el de propriul răget, nu înțelegea reacția stăpânului, cum nici stăpânul nu-i înțelegea dragostea nețărmurită pentru vecina urecheată din spatele pomilor. Suspinul atrase atenția frumoasei și, curioasă ca orice măgăriță, veni repede lânga salcâmi.

* * *

- Ce-a fost asta? întrebă ospătărița din grădina de vară unde serveam, împreună cu prietenul meu Cristi, masa de prânz.
- Ãă…, a strănutat colegul meu. Noroc, Sache! spune Cristi într-o doară.

Nu răspund, nici eu nu știu ce mi-a venit. O clipă am simțit dorința acută să rag. Privesc ospătărița derutată, strâng din umeri și zâmbesc. Mă scarpin după ureche și mai rag odată.

- Pss! Sache, ce naiba ai?! Se uită lumea la noi, șoptește Cristi.
- Mmm-am îndrăgostit!
- Hei! Vorbește dracu’ mai încet. De cine?

* * *

Horică, văzând că-i luat de lângă iubită, se porni pe-o disertație lamentabilă cu intenția de a-și argumenta durerea. Ce vină avea că-i măgar? Ce vină avea dacă, indiferent ce vroia să exprime, bucurie sau deznădejde, corzile lui vocale scoteau numai sunete cumplite? N-avea voce, asta o știa, în schimb avea niște urechi de-a dreptul moculesciene. În zadar trăgea Manu de el, Horică nu avea de gând să se clintească nici măcar un pas.

- Mo, hai, mo odată! Fir-ai al dracu’ de măgar!

Și nici una, nici două, Manu îi trase un pumn direct între ochi. Horică rămase perplex și printre stele verzi zărea o față încruntată.

* * *

- Aaaa!!
- Sache, ești nebun?! Domnișoară, nota vă rog, se precipită Cristi.
- Imediat! Acu’ o scriu…
- Cristi, mă doare fruntea. M-a lovit tâmpitu’ naibii! Sunt îndrăgostit, doaaamnă.
- Două sute cincizeci de mii, zice chelnerița și împinge nota spre Cristi.
- Domnișoară!! Sunt îndrăgostit lulea. Luu - lea! Cum vă cheaaamă?
- De cine ești îndrăgostit, dom’le? De mine?
- Mda! De-o măăăgăriță.
- Nu-ți permit, neobrăzatule!

* * *

La miezul nopții, Horică reuși să evadeze. Ieși din grajd și o porni în galop peste câmp, trecu de salcâmi și intră în gospodăria vecinului. Adulmecând ca un ogar se opri la fereastra alesei și începu să cânte. Măgărița, cât era ea de măgăriță, nu putu rămâne indiferentă la asemenea gest.

* * *

Cristi mă împinge de zor spre ieșire, nerăbdător să ajungem în stradă, să nu mai simtă privirile celorlalți mușterii. Þipetele isterice ale chelneriței jignite ne zgâriau în continuare timpanele. Brusc, chiar lângă poartă, mă smulg din încleștare și fug înapoi, spre tipa care tocmai ne servise.
- Doaaamnă, lasă-mă să beau, să beau până mooor … șha-la-la-la-la-la…
- Ajutooor!

* * *

Horică era mândru de isprava sa. Pe iubita lui o chema Margareta, și noaptea trecută își aclamase iubirea eternă. Se vedeau rar, mai mult seara, după muncă. Dragostea lor măgărească semăna cu dragostea poeților, feciorelnică și mistuitoare. Ce dacă ea împărțea același staul cu Tulburel? Tulburel, calul vecinului, era un înfumurat și jumătate. Nu avea de ce să-și facă griji în privința asta. Margareta nu putea suferi caii.

Fericirea lor a durat luni întregi, până într-o seară când Margareta n-a mai apărut la cină. Nici a doua zi n-a venit. La Horică îngrijorarea luase locul dorului, apoi peste toate gândurile măgărești s-a așternut gelozia, în toată splendoarea ei. Horică a încercat din nou să evadeze. Fără succes însă, din păcate Manu pusese lacăte noi, chinezești, făcând imposibilă ieșirea din grajd. Într-o zi îl urmări pe Tulburel, cu intenția disperată de a-l întreba despre iubita lui. Calul, tot cal, tâmpit din naștere! Ori n-a vrut să-i spună, ori n-a înțeles întrebarea.

După o vreme, timp în care Horică devenise doar piele și urechi, pe la amiază, o zări pe Margareta. Și nu singură, ci însoțită de un pui drăgălaș cu urechi puternice. Horică se smunci din lanț și-o porni în galop spre liziera de salcâmi. Margareta, care îl văzuse apropiindu-se, a lăsat privirea-n pământ, în vreme ce puiul se opintea nehotărât spre el. Horică se opri ca trăznit la doar câțiva pași de ei. Ochii îi alunecară peste cap, iar picioarele deveniseră prea moi să-l mai susțină. Căzu leșinat peste noua cultură de grâu a vecinului.

* * *

De la întâmplarea de astă toamnă, cea cu ospătărița isterizată, am ocolit invariabil terasa. Astăzi însă, sub un imbold necunoscut, împing brusc scaunul de la birou și-o pornesc hotărât spre restaurantul cu pricina. Intru în grădina umbrită de castanii în floare și mă proptesc, cu mâinile în șold, în fața ospătăriței care tocmai servea niște clienți.
- Proasto!

Femeia se holbează și nu se hotărăște cu ce sa arunce în mine: ciorba sau felul doi.

- Fă! cum ai putut să mă înșeli cu… un cal? Și cu cine? Tocmai cu Tulburel, tâmpitu’ ăla cu urechi minuscule. Știi ce? Acum n-ai decât să te descurci singură cu catâru’ ăl mic, e treaba ta. Minte scurtă ce ești!