Adriana Marilena Stroilescu

cum să adun lumina înșelătoare în podul palmei ca-ntr-un ierbar să pun la presat soarele și cerneluri de violete apoi să împăturesc primăvara într-un plic pentru cineva drag să-i dau drumul prin

să înhămăm la coșuri cu flori buburuze hai să fugim de-acasă să locuim printre muze e vremea să plecăm din țara soarelui apune unde și străzile și oamenii au inimi de cărbune din al șaptelea

când dimineața inundă orașul cu lichidul ei amniotic și pescărușii planează deasupra malurilor din piatră Dâmbovița e un șuvoi de lumină ce traversează podul la Grozăvești mai strălucitor

departe de vacarmul orașului vara pleacă fluturându-și batista de flori pe care sunt brodate viețile noastre în coborâre la fel cum amurgul descrește dincolo de ponton la Cernica o înserare firavă ne

de la etajul 4 toamna se vede mai bine așa cum planează peste oraș până și cerul e mai aproape prelungind dangătul frunzelor dincolo de Calea 13 Septembrie tramvaiele trec la fel de frumos cu mirosul

la etajul 7 locuiesc 2 ceruri unul este cerul Elenei și îl împarte cu mine de fiecare dată când mă duc la ea săpând în roca tare a îndoielilor până când cuvintele devin marcasite din care facem

când frunzele pun stăpânire pe străzi așezând triumfal la ferestre luminile purpurii ale toamnei și în perdele de iederă amurgul e roșu precum obrajii virgini ai unei fete la primul sărut în

pe umerii mei deopotrivă stăteau soarele și luna niciodată întâlnindu-se dar mereu împreună izvorându-mi din inimă la fel de simplu și de firesc precum am născut doi copii frumoasă e dimineața ca o

uneori octombrie vine fără tine învăluind orașul cu aceeași tandrețe care purifica aerul atunci când ne întâlneam din pântecul străzilor saturate de crizanteme se naște blând

eram frumoasă ca un câmp îmbujorat de maci. eram cu trup de paltin aripat te căutam... eram frumoasă ca un răsărit peste câmpii. mă înălțam cu trup de albăstrele te înlănțuiam... eram frumoasă după

am fost o pământeană obișnuită și mi-a fost bine, deși unii spuneau că sunt o femeie complicată, mă duceam la serviciu, veneam acasă, deschideam televizorul, vorbeam la telefon, viața era frumoasă și

ai plecat lăsând în urma ta toamna ca un bănuț aurit pus la păstrare în caseta fermecată a viselor soarele încă strălucește sau poate tu ai pășit pe urmele unei toamne fosforescente mai lin decât o

trei pene de hulub apoi seara ca o foaie velină pe calea ferată o toamnă de cobalt și o drezină noi răsuceam cerul funigel răzvrătit pe arătătoare purtând încă blajine mirosuri de vin și

vezi tu dragul meu septembrie pleacă și duce cu sine brocarturi țesute în fir auriu și parfum delicat de glicine tot mai lungă e funia nopților trăim vremuri confuze nu mai e mult și strada

când plouă în cartierul meu cerul alunecă în fântâni precum privirea unui bărbat în decolteul unei femei frumoase cât greutatea unui fluture noaptea se lasă peste oraș învăluind strada în

pășesc pragul verii fără regrete cântec de lemn în esențe uitate iubirea mă face și mă desface precum vântul trece nepăsător printre crengile oțetarilor dincolo de amurgul acesta ciudat arunc

știi mă gândesc în seara asta la noi cum prindeam norii în agrafe de ploi printre negustorii cei vechi din Corint luna se ascundea-ntr-o broșă de-argint pribegi eram printre stafide și

vom sta în ceainăria din cetatea pierdută sub ape printre arici de mare vopsiți cu albastru pe pleoape ne vor învălui mirosuri de nucșoară cimbru și piper meduzele ne vor citi în șoaptă poeme de

uite cum pe deasupra noastră trece un nor orașul se transformă într-un balon zburător devenim din ce în ce mai subțiri în inimi de in cum planăm ca o ceață spre un ținut levantin unde vara își

în catedrale răcoarea se țese umed în pânze afară grădinile stau camuflate-ntre frunze noi lunecăm din vitralii ca un puf de lumină celestă mătase de abur cu suflet de muselină rămânem tot mai

octombrie printre dalii coturn brumăriu, arabescuri de ploi, soarele făcut ghem în prisacă, un bănuț ruginit pierdut într-o joi, cerul violet din hârtie plisată căzut dintre ceruri în