Ioan Postolache-Doljești

am învăţat un cactus să bea vin canaru-mi cântă-n esperanto motanu-i la pian cu o sonată Miuzet mă miaună în alto pisoii zdrngănesc la mandolină şi papagalul s-a-nvăţat să-njure bătând în

ghiocelul şi pruncul ce suge la sân, Dumnezeule mare, câtă puritate, câtă speranţă în ei de verde, de pace... de unde atâta cruzime în lume, de unde atât întuneric în inimi? e primăvară.

Minte, oloagă şi câşă, şpanchie, confuză, mereu mi-a fost ruşine cu tine. Azi îmi fac mea culpa: sunt vinovat că nu te-am luat la timp de mânuţă să te învăţ mersul drept; nici mâinilor povaţă să

Eram mare de-acum. Ajungeam să învârt roata fântânii şi puteam să-i privesc în adânc. Cum mătuşa Soltana era mică de stat şi mama nu se mai putea apleca peste colac să deşarte ciutura în găleată,

viscoleşte afară. pun de-o cafea ca viaţa mea fără dulce. pentru ziua de azi, mulţumesc Doamne. fac cruce: duc mâna la frunte, izvorul de gând, sălaşul Duhului Sfânt. cobor, trec pe lângă inimă,

amurg trenul pleacă ne facem cu mâna cum nu ne-am făcut niciodată eu frate mai mic tu soră mai mare suntem cu zăpadă pe tâmple amurg trenul pleacă unde am rătăcit o tinereţe întreagă şeful

să rămâi cum mereu ai fost, îţi urez, pârăiaş modest şi domol curgând pe hotarul grădinii. de trilul păsărilor din trestii să te bucuri, de porcuşorii şi zvârlugile, mici săgeţi de argint ţintind

roua copilăriei şi ploile calde ale tinereţii lacrimile toate de râs şi de plâns sudori de tâmplă de trudă sudori de plăceri în suflet le-am strâns ca singură şi nepreţuită avere adaos la apa

un cântec de-aramă duios legănat să mă simt ca atunci de demult după izgonirea din rai în braţele mamei cu rădăcini adânc înfipte în lutul ce sunt am tot crescut adunând în frunzare atingeri

că toamna va veni ceva mai târziu dar iată-mă-s aproape de sfârşit de septembrie păşind domol pe trotuarele urbei cu soarele leşinat în priviri indiferent la căprioare şi ciute constat cu

mi se întâmplă să trec pe lângă mine absent e ca atunci când te întâlneşti de prea multe ori într-o zi cu un cunoscut cu care nu prea mai ai ce discuta bine îl saluţi sau răspunzi la salut prima

m-am luat cu violenţă de guler atârnam ca un mâţ cu puchene la ochi fi-ţi-ar al junglei gând de panteră... scorpioni cârcăiaci şi şopârle ieşeau din deşert un şarpe se strecura printre

de unde eram mă priveam cum dormeam în patul larg, doar în chiloţi, cu braţele-n părţi, crăcănat, ca-n desenul lui Leonardo, doar capul era pe o parte şi-aveam ochii închişi. eram uşor, levitam

şi a fost un vaier de vânt şi-o răpăială de grindină măruntă în geamuri scurt timp ca o răbufnire de dor a răcorii norul scăpat peste munte a mai bombănit slab o vreme atât cât pentru câteva

cald tropical sudorile curg năclăind ţărna ce sunt beau apa călie până la silă şi-mi vine să fug din mine din lumea asta ostilă trufaşă rapace lipsită de minte şi milă de ea şi de-ntreg

de colo colo hălăduiam fără ţintă ca o frântură de gând într-un cap idiot beleam ochii poate dau de-o idee să mă prind de ea ca un scai să prind trup de cuvânt dacă nu consistent dar

întunecată ploioasă cu vânt e ziua ta îi zic copilului care-am fost şi-l mângâi pe creştet mă trage de cracii pantalonilor vrea sus îl iau de subsuori şi-l ridic pe pervaz unde e soarele meu mă

doamne, iacătă că trece şi luna lui mai, primul din al doilea deceniu al mileniului trei şi mi se pare că de un veac eu nu m-am mai privit în oglindă. acum cu pleoapa mărită, coborât în

eram mic şi el era uriaş. când aburea arătura grădinii în soarele primăverii tare-mi sfârâiau tălpile să umblu desculţ dar mama îmi spunea că nu până la înflorirea zarzărului şi eu stăteam cu ochii

Dor şi aduceri aminte Regrete târzii Ape mâlite Gură sub mască Opriri de cuvinte Bătrâni azi şi Eram doamne ca ieri încă aproape copii... Timp îngropat în tăceri dar Eşti totuşi în suflet

oamenii dorm somnul cel dulce de dinainte de zori e o tăcere adâncă pe străzi şi pe lume la adăpost de-ntuneric februar ostenit îşi cerne pospaiul de fulgi rari şi mărunţi anonimi şi

trupul cu băltiri de sudori în buric în nopţile, ştii tu, alea nebune, e-o coastă de deal sub zăpezi, pustiu cu dâre de urme. sălbatică umbră în ce bârlog, văgăună sau râpă

de trei zile port masca şi-n casă în baie e un tip dubios încruntat suspect de tăcut mânios de trei zile port masca şi-n casă sunt singur şi frica m-apasă dacă fereşte-mă doamne e