Ioan Postolache-Doljești

Om să facem iubito după chip şi asemănare M-ai privit cu mâna pusă la gură Uite cum ninge câtă zăpadă Lumea e rece şi rea s-o facem mai bună măcar o zi Dă-mi mâna să mergem afară să fim iarăşi

............................. cinematecă ţi-i viaţa ziua şi filmul personaj principal şi actor tu regizor (im)previzibila clipă rol mereu schimbător deseori în opusul de vrere zile săptămâni

singurătatea ucide nepăsarea. de nicăieri nu mai vin întrebări, te mişti ca o fantomă prin casă, îţi ţiuie tăcerea-n ureche şi-n nări de unde miros de aproapelea? decembrie. doamne, al

plimb ochii pe zarea-n amurg trudită şi blândă e zarea şi nu ştiu de ce în minte pământul îmi pare că-i mama tăcută şi tristă pe banca din poartă cu mâimile-n poale e-o linişte mare-n

....................... mi se prelinge toamna pe suflet şi pe trup simt iarba mea de gânduri cum o îmbracă bruma pe-ngălbenite vise târşit piciorul calcă bodogănesc sub mască măscări

se miră pământul în mijloc de toamnă de ce nu-l îmbracă veşmântul de frunze de ce mărul încă-şi împinge seva în ramuri de-i crapă iar mugurii şi înfloreşte se miră de floarea-i târzie ştie că

în raiul existenţei măr crengos de fructe plin te-ai vrut spre care mâini se-ntind spre înfruptare dar columnar pitic pitit stai în grădina lumii în vârf c-un jalnic fruct şi găunos şi

catarg timpul funii de tâmpă mă strâng languroşi decibili dinspre ţărm eol doarme cu burduful sub cap tot mai departe-i itaca... aed? un hohot cutremură pământul de sunt hamster pitic te

spre apex, spre apex, spre apex copile al soarelui, ăsta îţi este destinul, îmi spuneam şi nu ştiam că-n năpădire de vis în subconştient doream refacerea oarecum a drumului făcut cândva de

m-am săturat să tot înjur de dumnezei, de născătoare. pe orbul an, pe claustrare, m-am săturat să-i tot înjur. nici în oraşul antic Ur pe marii lumii de vecheţi nu-i doare... de dumnezei, de

eu mi-aş dori ca încă-n timpul vieţii mele să văd că se arată omenirii dumnezeu brăzdând văzduhul cu o rază verde meridian după meridian stârpind printr-o combustie spontană tot ce-i trufaş

în temniţa de beton cuminte stau ca Socrate şi ai venit frumoaso la mine să-mi propui evadarea strâmbă de e eu legea o respect şi vezi tu cupa asta amară o beau până la fund de ea nu mă

.................................................... acum doar cu dumnezeu în celulă îl bat la cap cu întrebări, pentru el puerile: - e adevărat ,doamne, că ăla, ştii tu care, a spus că idealul

nu-i pentru suflet uşor să te vadă albit când el încă se simte copil mulţumindu-i cu mâna pe crucea veche de lemn mamei că din carnea şi sângele ei te-a făcut dăruindu-te lumii trecător pe pământ

şi ce dacă suntem mai puţin sau mai mult... eu sunt în ring vino şi tu trecând prin ecran în sala de bal cât tinerii obosiţi de bâţâiala în draci sunt la o ţigară afară sau pe internet

seară blândă de toamnă. soarele lunecă lin spre geana apusului. frunzele pădurii de pe versant se-ntrec în nuanţe de-aramă. drona urcă mărind perspectiva. oraşul de la poale e un furnicar de maşini

pe băncuţă sub corcoduşul în floare stau de vorbă (după o groază de timp lui i se pare) e cerul senin şi ea vorbeşte râde şi tot vorbeşte el nu-şi dezlipeşte privirea de la albul

iarnă şuie, nefirească, pari o babă în călduri etalându-şi falşii nuri... iarnă şuie, nefirească. râs de soare-n firea-ţi flască, ioc zăpadă pe-arături, pari o babă în călduri, iarnă şuie,

tăcerea e apă potabilă-n gură, îmi zic, şi o-nghit să scap de nodul din gât. când pute sau e prea amară o scuip, iau şipul cu vise ascunse şi fac gargară, tăcerea devine dulce ca apa băută după

mă mai trezesc din somn şi tremur la câte-o zvâcnitură surdă as-noapte am fost sigur că-i cutremur dormeam pe spate nu pe burtă

panoplie mi-i tâmpla în care se-nfig semne mereu de-ntrebare cârlige ce-aşteaptă răspunsuri rare de tot certitudini încolo zdrenţe de gând vorbe goale clipa vine o-ntreb n-are timp de

abia ce uşa se-nchide şi, ca-ntr-o furie se strâng în braţe ca pentru o trântă. inocenţi, îngerii păzitori, făcuţi şi puşi să păzească dumnezeirea captivă în întruparea ţărânii, priveau

e oră de noapte, oamenii dorm, ferestrele-s guri de-ntuneric, luna pe boltă suie sfielnic. e oră târzie, oamenii dorm. o stare şuie mă ţine la sân, nu am somn, de colo-colo, prin casă umblu

I-adun în balconul deschis cu o mână de grâu. Ochii-i numără, nu fie de deochi, e un stol mărişor. A apărut unu nou, alb-negru şi pintenat, Numai de l-ar ţine sănătos Dumnezău... Porumbeii