Ioan Postolache-Doljești

gata-i acuşa îmi face semn de adio îşi scoate batista se şterge la ochi şi la nas mă uit la ceas mai e aproape-un minut o scapă din mână acum pare un fum ce-mi intră pe nări şi pe gură să-i

pendula bate douăsprezece fix. sătul de vana aşteptare-mi zic: acuma eşti convins că pe-a lui listă nu eşti scris, Ioane, du-te la culcare! exact la ultima bătaie a ceasului, îmi sună

dormeai pe spate cu mâinile sus respirai adânc abdominal sub pleoape ochii ţi se mişcau şi-aveai o lumină pe buze pe-obraji şi pe frunte visai sigur erai într-un vis de copil alergai poate

când a mers într-a-ntâia ştia să scrie şi să citească. furase meşteşugul de la fratele cu trei ani mai mare şi mare plictiseală pe el să facă pe caiet puncte şi linii, bastonaşe, cârlige... îmi

iubito, azi să renunţăm la sex, să stea-n stand by plăcerea viscerală, că am avut un vis ciudat, prea repetat a nu ştiu câta oară. erai o apariţie de fum, frumoasă cum eşti tu în pielea

mixandre hortensii petunii şi irişi gânduri din primăvară şi vară arse-s de brumă e ceaţă-n ogradă şi vremea-i târzie oricând poate ninge ori plouă şi-s moarte şi-s ude o mâzgă în mână cu

privea de deasupra la trupul intubat, livid, nemişcat. fără umbră, scăldat în blândă lumină, transparent, se simţea bine. din tot ce a fost,pregnantă-i amintirea din urmă, cea din momentul

şi nu pot meşteri ca la vechiul trabant nu-mi rămâne decât să las la service maşina să-şi bată ei capu cu mutul motor capsulat. chiar de buzunarul subţire pare că-i spart îmi zic să fiu optimist

ca un curcan mă-nfoi că sunt român, că nu sunt nevoit să crâşc din dinţi... de-atâţea candidaţi s-ajungă preşedinţi, ca un curcan mă-nfoi că sunt român. precum am fost mereu, tot optimist

de ce nu ştiu şi eu să mă plimb de ce paşii mei nu suportă lentoarea mereu ceva neştiut m-a zorit oare de ce că n-am ajuns nicăieri... în mine un ceas îşi roteşte limbile mereu şi

ne credem zei dar suntem vulnerabili în faţa provocărilor din viitor urcuşul lumii e-o cădere-n gol ne credem zei dar suntem vulnerabili tot mai rigizi avari iresponsabili goliţi de umanism

e naşpa fir-ar ea toamna cu soare de vară cu plimbări fără ţintă prin parc pe lac cu lebede albe graţioase ca tine şi castane pălindu-mă-n cap orizontul mi-i forfecat de copaci şi totuşi

plouă rece şi trist pe Roman Doljeşti şi Paşcani pe urmele paşilor tăi plouă amarnic de trist pe suflete încărcate de vis pe infantile mânii şi orgolii plouă şi ploaia tu n-o mai

îţi oblojeşti secundele bolnave de dorul verii ce-a trecut de noul început pierdut îţi oblojeşti secundele bolnave cu versuri aparent gângave fără substanţă-n conţinut de dorul verii ce-a

toc la şişcă ghizdeiul abia cosit ca mine e şişca de veche nu mai are apărătoare pentru valţuri şi tambur de cuţite ca şi mie teamă de a cădea în ridicol tocăm amândoi realitatea verde şi

deschisă e clipa ce vine ca sexul femeii ce naşte şi ca bărbatul voluptoaselor nopţi de plăceri care-au fost obligat de împrejurări să fie mamoş speriat de ce văd fac un efort de

va veni în curând bărberit după duş spălat bine pe dinţi primenit o aştept e sărbătoare şi mă întreb dacă voi fi potent cât aşteptările sale cum e afară e şi în mine şi-n ea toamnă şi-aş

cineva când eram ca tine copil mi-a zis că dintre oameni singur poetul are sufletul liber ca pasărea cerului şi mult timp am crezut citeam şi căutam asemănări Poe şi corbu Esenin şi codalbul

crezi ce vrei despre tăcerile mele eu stiu că nu-s piei de reptilă ci oboseli acute de gând şi punte devin căzând lat pe curmezişul hăului tâmplei cu paşi de bocanci scâlciaţi târşiţi să se

soarele nu vrea să ştie că-s lac de sudori, aici, mai aproape de dumnezeu decât alţii, la patru, unde te întrupezi din gând răvăşit, ademenitoare, bună-bunuţă şi plină de graţii şi-mi bate-n

irişi petunii şi trandafiri pe mormânt o zorea dintr-un bob de nu se ştie de unde venit ţi se-nfăşoară pe cruce cu florile deschise ca nişte ochi albaştri privind către cer aprind lumânarea de

puncte trase de urechi de orgolii ajunse virgule se bâţâe de colo colo printre cuvinte crezându-se geniale şi mare-i gâlceava între punct şi virgulă pe sama cine-i mai mare clonţoasă din fire

lanţul ruginit s-a rupt, ca un făcut, taman la el şi ciuturile au căzut în adâncul fântânii. era vremea pârgului în cireş şi în el... aplecat văzu în adânc cum din rotunda şi clara

frustraţi de zgardă lanţ şi par îmi urlă câinii-n legătoare le strig să tacă ce mai vor au apă cuşcă şi mâncare cândva cu ei la vânătoare intrau vioi prin ţâhlă şi hăţişuri scoteau vânatul de