Ioan Postolache-Doljești

într-un şopron de la ţară în cuiul ruginit uitată a stat salopeta murdară aproape un an într-un lighean şi el ruginit cu apă de ploaie pusă a fost la muiat mozolind-o să scape de glod am

în joia asta mare te regăseşti în nepoatele tale. cu ele, sub ninsori de petale din vişinul înflorit, îmi pari că te lepezi de tine, de timp... ce poate fi, mă întreb, în revărsarea

pe ultima zăpadă am tăiat un puigan de cireş crescut lângă un gard dintr-o cireaşă scăpată poate din ciocul unui graur motivele erau atuncea beton era destul de vânjos şi nu dădea semne de

oul minune şi enigmă a lumii mâna dibace în scop mercantil îl sparge la un cap şi la altul atât cât să intre acul seringei îl goleşte de conţinut apoi migălos îl împestriţează în fel şi chip să

spumegând apele cad în cascadă sub tâmpla albă lostriţe păstrăvi somoni sturioni se-avântă în salturi cad şi iar saltă acolo în calmul de sus însorit prundul curat aşteaptă în apa uşor

e-atâta risipă, în jur, de lumină... se lungeşte ziua şi totuşi timpul e scurt, la punct atâtea mai sunt de pus în grădină... naşte pământul copii peste tot. scârţie poarta, am braţele

ieri, cocoţat pe echinocţiu, la zero când balanţa s-a oprit, gândeam la timpul petrecut cu tine şi fericit şi amărât de ce-ai putut să faci din mine. frumoasă, enigmatică, dorită, când

înveşmântată-n voaluri de tăceri pribeagă prinsă-n laţul mării ascunzi sub ruj pe buze gustul sării înveşmântată-n voaluri de tăceri cine te ţine-n cuşca unui ieri pe astăzi să îl dai

gândul devine cuţit să tai timpul felii că viaţa, zic unii, e un cozonac. al meu e necrescut, uscat, ce mai, chitan, nu văd în el stafide, mac, ci doar rahat. gureşe vrăbii clipele ce vin în

în zori cu suflet copil fără griji alerg săltăreţ cu privirea pe cer urcând coborând pe curburile lui în tot jurul mă rotesc bi-ni-şor - întreg orizontul şi eu pe pământ în mijlocul lui e

curge din negură pe bazar rece, mărunt, monoton. îşi suflă în pumni şi bat din picioare sărmane făpturi, în ochi cu speranţa cerşind să te opreşti şi să cumperi ceva din boarfele, şteoarsele,

şi doar ţi-am spus că viaţa e maşina primită cadou doar tu la volan şi cum parbrizul e sufletul tău ţine-l curat şi nu te mai abate din drum de vrei să-ţi atingi ţinta şi tu ce-ai făcut ca

în pat, întins pe o parte, sprijinindu-se-n cot, la ora dimineţii când încă e noapte, îi privea chipul senin, în braţele somnului prins, şi sânii goi,ghiciţi sub cerşaf ridicându-se monoton, în

Că un nor vagabond s-a furişat la adăpostul întunericului şi în tăcerile nopţii prin ciur şi-a cernut fulgii mari aşternând pe trupul ogrăzii o plapumă groasă de-o palmă s-a mai văzut. O toană,

un vânător rămas fără permis, nemaiputând să-mpuşte lei, gheparzi ori elefanţi ca-n vechi safari, nici măcar de prin păpuriş şi stuf din bălţi, bâtlani, răţoi sau alte orătănii, s-a mulţumit c-a

mă plimb pe străzi şi caii verzi în loc de şei au cergi de flori de pe pereţi la mine vin să-i călăresc pe deşelate nepotcoviţi fără căpăstru cu gât cabrat mă duc la trap galop

afară viscoleşte şi e ger, (dar când să fie dacă nu la bobotează?) centrala-i curvă, nu-i mai cer cald cât aş vrea să fie-n casă. vin meşterii, o regulează zădarnic, e o nesătulă, devine tot

puiuţ de pin chilian cu frunze solzi înghimpaţi e pomul meu de crăciun n-ai cum să-l mângâi nu miroase-a răşină pentru mine fără de seamăn purtător de iubire dar făcut de ai mei ca amintire

las bucuros tot ce-i real în urmă plecând în lumea mea de vise acolo toate-mi sunt permise las bucuros tot ce-i real în urmă că sunt ciudat ieşind din turmă de-or spune buze cu minciună

păi, mai nimic nu-mi mai merge ca lumea de o bună bucată de vreme şi nici n-are cum. sunt un circ ambulant şi blocuri sunt acum pe maidane. unde să-mi mai intind şi eu cortul? şi-apoi cui îi

nu-i așa că ți s-a întâmplat și ție ca mie acum în fața albei hârtii tâmpla să ți se pară un lighean cu leșie și să te întrebi dacă e-o stare de rău sau de bine după atâta foc de-o viață

mignonă, volubilă, albă și caldă, te-apleci, prea sexi, și pui lemne pe foc. ce noroc a dat peste mine, îmi zic în gând și tare: ai grijă să nu sară-o scânteie pe tine să iau foc. hai,hai nu

de la fereastra dinspre apus a apartamentului meu de la patru privesc depărtarea și-mi pare că sunt Ulise sus pe catarg sperând să zărească Itaca la mine a fost o mare risipă de fulgi pe

e ziua mea și ei i-aș da-o toată dar de o vreme fulgeră și tună și teamă-mi e de limba-i bifurcată