Ioan Postolache-Doljești

Lină lumină, Inima-i plină, Mamă, de tine. Braţele, doamne, ce leagăn... Amintirea ta, Rana Ochilor... Mamă, Apusul vine spre mine... Nani, nani, nani, aud veşnicia Ademenindu-mă lângă

vorbeam de una de alta. mă privea circumspect. mă opreşte c-un gest: nu te supăra, Ionică tată, dar cât la sută te crezi tâmpit şi cât la

Eforie sud. nadir. ultima zi. am autocar după amiază. bagaju-i făcut. mai am două dorinţe de împlinit, să prind un răsărit şi măcar un guvid din mare. singur pe dig, mulineta-i întinsă. cu briza

a fost prăpăd de fulgere în cer un ceas întreg pân` după miezul nopţii fără de tunete spăimântător doar muget grav tremurător prevestitor de moarte... în sânul nopţii singur în balcon sub

poeţii sunt păianjenii luminii şi din lumina luminii ţes plase de cuvinte în care să se prindă vor ei atenţii fabuloase şi aţâţări de minte din oul de debut visează capcane mari

m-am lepădat de mine să fiu tu să te-nţeleg să te cunosc mai bine şi uneori mi-a fost aşa ruşine c-am vrut să-mi dau cu şutu-n cur apoi mi-am zis că sunt o jucărie un cărăbuş rotindu-se bâz-

alene pe trotuar lunecam printre oamenii grăbiţi care-ncotro. ca-ntr-o capcană de clei pentru şoareci un gând se căznea din greu să-mi spună că oamenii ce-i văd sunt cuvinte şi graba lor e

şi cum să nu fie aşa dacă mama, după un lung travaliu şi o naştere grea, c-am avut capul mare, a scăpat de minunata-i (sic) povară din pântec? fericit fost-am şi eu, după spuse, cică am mijit doar

pe bancă la umbră m-aşez pentru câteva clipe să-mi trag sufletul şi să-mi reduc acidul lactic din muşchii obosiţi de povară. e bine, îmi zic, şi zvâc, un gând vicios ... dar nu, nu-mi aprind o

au plecat lăstunii din cuibul de la geam arareori mai vin în zbor doar să-l mai vadă... în noapte norii s-au făcut grămadă în tunete şi fulgere şi a plouat. stins este focul zilelor de cald s-a

trăieşti visezi şi arcuieşti cuvinte boltind idei în stil baroc gândind că poate vei avea noroc de cineva a fi citite dar zisele-ţi nu sunt merinde nici bani nici aşi în cărţi de joc ecouri

cald Doamne al dracului de cald de-aş şti că în iad e la fel m-aş lăsa de păcat... şi soarele ăsta cică prieteneşte mă bate în cap dar începutul meu de chelie din creştet s-a înroşit ca un cur de

iubito vezi tu poetul e un mutant ce se pierde-n mulţime călcat deseori pe vis cu crampoane de bănuieli fără suport moare ca tot omul puţin câte puţin clipele lui sunt sfiiciune conglomerant

în cuta unui vis mă culc pe stânga inima s-aud şi fredonez mai mult tăcut refrenul ştii tu cărui gând... coboară parcă din înalt un blând îndemn pentru plutire şi plec să nu mai ştiu de

şi-aşa-mi vine nu ştiu cum să-mi pun creierul pe moaţe creţ să-l fac pân-la durere să mă ia Minerva-n braţe c-un pupic matern pe creştet să mă binecuvânteze pâcla grea de gânduri negre ce îmi

senin revărsat peste lume ochii-l percep fugitiv şi banal dar liniştea din nadir e ca ochii mijiţi de copil de ţâţă cu zâmbetul galeş de mamă deasupra... privesc peste umăr la viaţă film

popândău ridicat ca un semn de mirare bat jurul cu ochiul căscat din hat în hat peste vreme... zi caniculară. nor din senin, suspect înainte de solstiţiul de vară... bură de ploaie. gol

mă bântuie imaginea bătrânului pescar ce sadic îndeasă pe cârlig râma mare şi roşă care se zbate zădarnic de-a proasta. îi mai rupe şi sfârcul cozii să simtă mirosul de sânge marea captură. aruncă.

bucătăria şi sufrageria sunt spre răsărit, dormitoarele cu vedere înspre apus. e perfect. mă trezesc din moartea vremelnică a zilei şi-mi fac cafeaua într-un nou răsărit. zi albastră cu soare deplin.

ce ţi-a făcut mielul tată să-l înjunghii doar zburda-n ogradă sub ninsori de floare tremură ca varga vezi parcă te roagă să nu-l tai că-l doare lasă jos cuţitul lasă-l să trăiască e curat la

o zi din an a păpuşarilor? ce glumă amară! doar dacă e vorba de ziua stelară când zorii s-au trezit sub tâmpla lui Adam, zi în care trăim şi noi şi care, după vădite semne, lunecă în amurg spre

20 martie. ziua fericirii. aşa să fie! mijesc ochii. zorii îmi zâmbesc făcându-mi din ochiul ferestrei. cu suflet primenit primesc lumina ca-n scăldătoare de botez Duhul Sfânt. mă văd, mă simt,

mai rău ca semnul întrebării sunt cocoşat de întrebări şi-n mintea mea, aşa cum e, puţină, înceţoşată ca un nor, caut o rază de lumină să nu mor prost de tot când am să mor. creştin fiind, trăind

sunt fericit de dau pe dinafară ca berea în pahar de sus turnată şi râd de dimineaţă până-n seară sunt fericit ca niciodată cum să nu fiu când peste tot e pace planeta-i ca migdalu-n