vis aiurit

popândău ridicat ca un semn de mirare bat jurul cu ochiul căscat din hat în hat peste vreme... zi caniculară. nor din senin, suspect înainte de solstiţiul de vară... bură de ploaie. gol ies cu ochii pe sus în băi de răcoare... greşeală. aerul ce-l respir e plin de-o pulbere fină ca de piper... strănut în valuri până un ghem de gheare mă strânge de plexul solar. vertij, ameţeli şi adorm... mă trezesc în creier cu şoapte. întreb şi cei din jur îmi spun că-i normal. nu cred, mă simt android, jumătate om, robot jumătate... copilandru. în căsuţa visată din nuc. apel insistent: ia-ţi drona să mergem în stol la Eminescu... ajungem. toţi tineri doar eu bătrân în sprijin de stâlpul porţii. cu toţii-mi fac semn, eu nu, îmi zic, Eminescu nu e la muzeu, e pretutindeni... fac doar un pas în ogradă atât cât să ajung la ţărna scoasă de-o cârtiţă. tălpile gândului meu mânjite de timp cum să calce pe urmele sale? scot batista şi-o-ntind lângă muşuroi, pun pe ea un pumn de ţărână şi-o leg cu sfinţenie în cruciş, ca mama, plăcintele poale în brâu şi-o pun în sân să simtă tic-tacul... iarnă. tot cinşpe. într-un pahar de cristal pun ţărna ascunsă-n batistă şi un cercel de tei, în parc prins din zboru-i rotit în toamna târzie... în vis sunt ca în viaţă bătrân dar nu-i bai, sper să-ncolţească, să-l mut în primăvară la casa din sat şi să aştept să-nflorească... zâmbesc amar cu Eminescu-n gând: "iar când voi fi pământ, deasupra-mi teiul sfânt, să-şi scuture floarea..." o atingere ca o suflare de vânt simt pe obraz. mă trezesc. e Miuzet, pisica banală ca mine. o mângâi. toarce. se vede că-i place că m-am trezit...