Ioane,

să rămâi cum mereu ai fost, îţi urez, pârăiaş modest şi domol curgând pe hotarul grădinii. de trilul păsărilor din trestii să te bucuri, de porcuşorii şi zvârlugile, mici săgeţi de argint ţintind spre-n amonte, de sorii jucăuşi pe oglinda spartă de unde şi de mormoloci şi broscuţe, că şi ele sunt fiinţe ca tine. să ai răbdare cu larvele de rusalii şi libelule ce-ţi cresc în mâlul trăirii în speranţa fiorului ce-l dau vederii în clipele lor de urcuş şi năpârlire pe fire de plante, cu trup nou, în zbor umplând jurul cu tremur de aripi în jocul uluitor, avântat şi efemer al iubirii, că ele sunt ca şi visele şi gândurile tale, din tâmplă ieşind, găsindu-şi trup de cuvinte... încolo, roagă-te să-ţi fie ţinute izvoarele treze, că preafrumoasă e trecerea prin pânza luminii şi ai încă atâta prinos de iubire să-l poţi revărsa asupra celor dragi ţie. curgere lină, Ioane, curgere lină...