credeam

că toamna va veni ceva mai târziu dar iată-mă-s aproape de sfârşit de septembrie păşind domol pe trotuarele urbei cu soarele leşinat în priviri indiferent la căprioare şi ciute constat cu mirare că şi fluturii-mi sunt leşinaţi în stomac doar pe cel acrilic îl simt incomod pe gingie merele-s coapte mai muşcă Ioane de poţi... cu incisivi protezaţi la necaz la mânie în lumea de azi mai poţi să reacţionezi la prostie? cu o gaură cureaua-i mai largă acum pe burtică al naibii buric îmi zic a luat-o-nainte şi mă opresc sub un paulonia să-mi aprind o ţigară o frunză mare îmi cade taman pe începutul meu de chelie îmi trece prin gând s-o las acolo cu ea să mă plimb mă şi văd îndreptându-mi coloana şi ţanţoş mergând iar un curios de m-ar întreba ce-i cu mine eu să-i răspund zâmbindu-i larg că lansez moda toamnei dar un alt gând mă opreşte dacă aşa cu privirea pe sus aş călca într-un moale rahat de căţel lăsând în urmă o urmă oare n-ar zice asta e urma poetului sărind prin viaţă într-un picior? scutur din cap şi ea cade în vitrină ca într-un univers paralel văd un bătrânel ce mă imită trăgând din ţigară exact ca mine la mereu zece paşi îi zâmbesc zăpada îngheţul sunt încă hăhă... aprobă din cap cu toamna în noi păşim cuminţi mai departe...