Fântâna

Eram mare de-acum. Ajungeam să învârt roata fântânii şi puteam să-i privesc în adânc. Cum mătuşa Soltana era mică de stat şi mama nu se mai putea apleca peste colac să deşarte ciutura în găleată, că avea burta la gură, tata a pus un uluc pe colac și un cârlig prins în belciug de tambur aşa că era de-ajuns să agăţi cârligul de gardina ciuturii, să tragi de lanţ şi, uşor, s-o cobori ca apa să curgă pe jgheab direct în găleata pusă pe buturugă. Cum tata nu-şi mai vedea capul de treburi şi fratele era cu vacile la păscut, pândeam când nu mai era apă-n găleată şi fuga eram la fântână. -Ai grijă, Ionică mamă, ai grijă... Nu era uşor de adus apă. Trebuia să pun frână cu mâna când ciutura cobora şi la scos gâfâiam de roată trăgând. Si-atunci? Când am avut voie s-aduc apă prima dată, m-am uitat şi-am văzut în oglinda din fundul fântânii un copil privind înspre mine. I-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna şi el mi-a răspuns. O picătură de apă prelinsă de sus l-a lovit peste zâmbet şi el s-a pierdut în cercuri şi umbre. Uşor tremurând a apărut după o vreme. Am scos apă şi cu ambele mâini am aburcat căldarea pas cu pas până la umbra agudului. Am stat să-mi trag sufletul. Înainte de-a apuca iarăşi de toartă am văzut cum el mă privea din găleată şi-am râs unul la altul. -Ai văzut că te-am scos? Îmi plăcea cum râdea cu doi dinţi lipsă. Găsisem un prieten, şi singurul adevărat până azi. I-au crescut dinţii. Și eu am crescut şi roata vieţii m-a dus, spiţă cu spiţă, tot spre apus... Cei dragi sunt azi amintiri. Apa curge pe ţeavă. Fântâna-i cu ghizdeiu-ntr-o rână. La capătul lanţului ruginit e o căldare de tinichea spartă. În toamnă, trecând pe lângă ea, nu ştiu de ce am crezut că în ea aş putea să-mi revăd chipul de altădată. Nu l-am văzut. Era acoperit de frunze de nuc şi de paie din cuiburi de vrăbii...