Folea Maria

mințile, tălpile goale, gresia rece din hol- piese componente ale oricărei dimineți de duminică dă-ți drumul acum, îți spun când ești aici; dă-ți drumul acum, îmi spun urcată pe scaun,

e vital să înveți să construiești într-o secundă garduri și ziduri îndărătul cărora să ajungi dintr-un salt când ești proaspăt jupuit nu-i lăsa să intre, căci vor bate cu picioare și pumni se

iată-ne în sfârșit aici la porțile cimitirului, în miezul acestei zile însorite si pline de praf; iată-ne foindu-ne încolo și încoace, pe lângă porțile încuiate- nu le putem forța, nu putem nici

ce paradox tâmpit, cum ne grăbim să ne descoperim dincolo de toate cercurile concentrice pe care le adunăm în jurul miezului, cu fiecare an, precum copacii, cât de inconștienți alergăm cu viteză

e inevitabil momentul în care mi se va face greață în sfârșit de toate nimicurile astea, descâlcitul părului după baie, flashuri cu ultima imagine dinaintea morții lipită de retină ca o poză la

oglinzile sunt inutile în vis când visul însuși e cea mai sinceră oglindă; numai acolo omul se întâlnește cu sine și se privește față în față vulnerabil și gol; acolo ești tu amalgam de dorințe

înainte să se pornească furtuna mă ascund în mințile mele ca-ntr-un bârlog și tu te ascunzi în mințile tale ca-ntr-un alt bârlog mormăim uneori câte ceva ce nu-nțelegem neapărat dar e uimitor cum

înainte de facere a fost mereu distrugerea, să începi așadar altfel; să arunci din tine tot ce e în plus să nu te aduni ca bătrânii în sacoșe de plastic și cutii de margarină, la ce bun să umpli

cum în spatele fiecărei realități se găsește o altă realitate așa si înăuntrul fiecărui tu se găsește un alt tu, un tu din ce în ce mai mic, adolescent, copil, nou-născut, embrion; un

nici porcul n-are asemenea satisfacție tăvălindu-se în mocirlă cum are omul tăvălindu-se prin propria minte; se mânjește cu amintiri, împroașcă imagini răzlețe și frânturi de cuvinte,

pe măsură ce se intensifică ploaia multă mizerie răbufnește de prin canalizări; pe net cam același lucru, cretinăraie exaltată, soluții peste tot și pe lângă, cum să scapi de riduri, kile în

fragmente de neliniște picurau uniform în chiuveta din baie “cine ești”, întrebau picăturile “băi omule, băi fraiere” clipoceau altele, sunetele lor se întretăiau agresiv nu apucam să

Mă așezasem pe pământul uscat în mijlocul câmpului în timp ce tu-mi culegeai floricele-buruieni. Bătea un pic soarele, un pic vântul, era bine așa. În câmpul verzui-cenușiu mâinile tale inventaseră

De mâine nu-mi mai las gândurile libere Ca pe-o haită de lupi care bântuie nopțile; De mâine le cumpăr zgărzi, le construiesc cuști De mâine le hrănesc din castroane din inox până le satur Să nu

Deschisesem geamul doar fiindcă voiam să-ți arăt, frigul mi se izbea de frunte cu violența unor valuri care se retrăgeau apoi smulgându-mi de fiecare dată mici bucăți de piele. Ajunsesem în doar

ieșirea asta din vis care are loc aproape întotdeauna la fel; o zvâcnire scurtă și intensă și ochii căscați în întunericul încă dens (apoi ai bâjbâit după telefon și țigări; 2:36 mai nimic pe

3. când ești singur n-are niciun sens să minți că ti-e bine. mi-s obraji fierbinți, palmele reci și mi-e tare frig am două halate pufoase, unul verde și unul a cărui culoare nu mă pricep s-o