mințile, tălpile
goale, gresia rece din hol-
piese componente ale oricărei dimineți
de duminică
dă-ți drumul acum, îți spun când ești
aici; dă-ți drumul acum, îmi spun
urcată pe scaun,
e vital să înveți să construiești într-o secundă
garduri și ziduri
îndărătul cărora să ajungi dintr-un salt
când ești proaspăt jupuit
nu-i lăsa să intre, căci vor bate cu picioare și pumni
se
iată-ne în sfârșit aici la porțile cimitirului, în miezul
acestei zile însorite si pline de praf; iată-ne
foindu-ne încolo și încoace, pe lângă porțile
încuiate- nu le putem forța, nu putem
nici
un capăt de drum se întinde elastic cum s-ar întinde o gumă
lipită de marginea patului
înainte.
e inutil și totuși
alegem. e iluzia atât de plăcută a negării pasivității, e primul pas
făcut în
ce paradox tâmpit, cum ne grăbim
să ne descoperim dincolo de toate
cercurile concentrice pe care le adunăm
în jurul miezului, cu fiecare an, precum copacii, cât de inconștienți
alergăm cu viteză
de-a lungul anilor m-am prefăcut că-mi pasă
de lucruri pe care în adâncul meu i didn’t
give a fuck; la fel m-am prefăcut
că nu-mi pasă de aproape tot ce a fost
important pentru mine fiindcă unde
e inevitabil momentul în care mi se va face greață în sfârșit
de toate nimicurile astea, descâlcitul
părului după baie, flashuri
cu ultima imagine dinaintea morții
lipită de retină ca o poză la
oglinzile sunt inutile în vis când visul însuși
e cea mai sinceră oglindă; numai acolo omul
se întâlnește cu sine și se privește față în față
vulnerabil și gol; acolo ești tu
amalgam de dorințe
înainte să se pornească furtuna mă ascund
în mințile mele ca-ntr-un bârlog și tu
te ascunzi în mințile tale
ca-ntr-un alt bârlog
mormăim uneori câte ceva ce nu-nțelegem neapărat dar e uimitor cum
când n-o să mai știi ce să spui prinde-mă de mâini
și-o să simți cum neliniștile ți se vor prelinge prin pielea degetelor tale
în pielea degetelor mele.
dar să știi
că asta nu mă sperie deloc
stăpânul fricilor mele sunt, mi-am spus într-o zi și mi le-am înnodat
cu lanțuri groase, cu funii și cu ce-am mai găsit
de glezne, gât, de mâini și degete; mi le-am făcut
podoabe: brățări, inele
înainte de facere a fost mereu distrugerea, să începi așadar
altfel; să arunci din tine tot ce e în plus
să nu te aduni ca bătrânii în sacoșe de plastic și cutii
de margarină, la ce bun să umpli
cum în spatele fiecărei realități se găsește
o altă realitate așa si înăuntrul
fiecărui tu se găsește un alt tu, un tu din ce în ce mai mic, adolescent, copil,
nou-născut, embrion; un
nici porcul n-are
asemenea satisfacție tăvălindu-se în mocirlă
cum are omul tăvălindu-se
prin propria minte;
se mânjește cu amintiri, împroașcă imagini răzlețe și frânturi de cuvinte,
dedesubtul boltei lucrurile se găsesc
suspendate haotic; ațe invizibile de diverse lungimi
susțin fragil
o pereche de mănuși în care au rămas mâinile;
ceva mai în stânga, două căni cu
pe măsură ce se intensifică ploaia multă mizerie răbufnește
de prin canalizări; pe net cam același lucru, cretinăraie exaltată, soluții
peste tot și pe lângă, cum să scapi
de riduri, kile în
fragmente de neliniște picurau
uniform în chiuveta din baie
“cine ești”, întrebau picăturile
“băi omule, băi fraiere” clipoceau altele, sunetele lor
se întretăiau agresiv nu apucam să
1.ar fi momentul ăla pe care l-aș putea numi big bang
când eu îmi cumpăram cafea și tu
te-ai cățărat pentru mine pe geam. “te văd”
mi-ai scris. “întoarce-te’’ și atunci, odată cu întoarcerea,
Mă așezasem pe pământul uscat în mijlocul câmpului în timp ce tu-mi culegeai floricele-buruieni. Bătea un pic soarele, un pic vântul, era bine așa. În câmpul verzui-cenușiu mâinile tale inventaseră
De mâine nu-mi mai las gândurile libere
Ca pe-o haită de lupi care bântuie nopțile;
De mâine le cumpăr zgărzi, le construiesc cuști
De mâine le hrănesc din castroane din inox până le satur
Să nu
Deschisesem geamul doar fiindcă voiam să-ți arăt, frigul mi se izbea de frunte cu violența unor valuri care se retrăgeau apoi smulgându-mi de fiecare dată mici bucăți de piele. Ajunsesem în doar
ieșirea asta din vis care are loc
aproape întotdeauna la fel; o zvâcnire scurtă
și intensă și ochii căscați
în întunericul încă dens
(apoi ai bâjbâit după telefon și țigări; 2:36
mai nimic pe
Bocancii deveneau tot mai greu de târât; un fel
de ieșire din iad- bănuiești
că după 3-4 trepte dai în sfârșit
de aer și-ți umpli plămânii
Să nu cazi dracului -îți spui
în tot timpul ăsta- ca un
3.
când ești singur n-are niciun sens
să minți că ti-e bine.
mi-s obraji fierbinți, palmele reci și mi-e
tare frig
am două halate pufoase, unul verde și unul
a cărui culoare nu mă pricep s-o
FM