Filmul nimănui

Mă așezasem pe pământul uscat în mijlocul câmpului în timp ce tu-mi culegeai floricele-buruieni. Bătea un pic soarele, un pic vântul, era bine așa. În câmpul verzui-cenușiu mâinile tale inventaseră zgomotul ăla de tulpini rupte, mâinile tale apucau strâns, apoi după un trosnet mic mâinile tale se desfăceau larg ca niște aripi de fluture. Am închis ochii și zgomotul mi s-a scurs printre amintiri fără să simt când anume, de parcă îl ascultasem o viață. Apoi te-ai îndepărtat, nu te-am mai auzit. Între timp floricelele-buruieni crescuseră mai înalte decât mine si n-am fost surprinsă să constat asta când am deschis din nou ochii. Vremurile în care eram convinși că în afară de /acum/ nu există nimic trecuseră /acum/, în câteva secunde sau mii de ani, cine știe, cui îi pasă. Era limpede că ne înșelaserăm. M-am ridicat în picioare între floricelele-buruieni. Eram cât ele de înaltă acum. Mi se făcuse rece, mi-am strâns hanoracul în jurul umerilor și am făcut câțiva pași. Floricelele-buruieni se depărtau singure făcându-mi cale. Am spus tare “nu mai am nevoie de mâini” și atunci brațele mi s-au desprins din umeri și au căzut fără zgomot pe pământul uscat. M-am uitat împrejur după tine, după vreo urmă. Târziu și departe, pe un deal, am văzut flăcări. “Acolo ești”, am știut. Acolo, lângă focul ăla. Brațele de pe pământ s-au încolăcit unul în jurul celuilalt și au pornit târându-se șerpește în zig zag către poalele dealului. Vor ști ele să te ajungă, nu-mi fac griji. Departe focul se întețea, știu că aruncai pe el una câte una floricelele-buruieni pe care mi le-ai cules, ca să văd, să găsesc, să vin. Dar eu rămăsesem în picioare așteptând. “Ãsta nu-i filmul meu”, îmi tot spuneam tare și nu-mi auzeam vocea. “Ãsta nu-i filmul nimănui”, au foșnit atunci floricelele-buruieni dimprejur și le-am auzit perfect, “filmul nimănui-visul nimănui-filmul nimănui-visul nimănui”, au început apoi să cânte și să se unduiască și am cântat și eu cu ele și m-am unduit cu ele și-am fost fericită că mi-am găsit în sfârșit locul. Din tălpile lipite de pământ mi-au crescut rădăcini puternice. Acolo eram și când ai trecut înapoi, cu brațele mele care te găsiseră, încolăcite în jurul gâtului ca și cum m-ai fi cărat în spate. Păreai obosit și trist, poate de asta nu m-ai recunoscut.