via nocturna

pe măsură ce se intensifică ploaia multă mizerie răbufnește de prin canalizări; pe net cam același lucru, cretinăraie exaltată, soluții peste tot și pe lângă, cum să scapi de riduri, kile în plus, moarte, relații toxice, grăsimea din tigaie, băăă așa mi se întunecă starea, mai bine să bag telefonul în buzunar. de câteva ore a apus și soarele și-acum când picură, când toarnă, aceleași traiectorii ale stropilor, viteze și frecvențe diferite, chestii comune (ăsta era un fel de decor iar ploaia- o cortină defectă și veche) ce inutilă a devenit gluga hanoracului, părul mi s-a ondulat ca o mare de șerpi; degeaba mi-a luat atâta timp să mi-l fac dimineață cu placa. bine măcar că-ți place așa. dar vezi tu nici măcar bricheta nu se mai aprinde așa că o vreme doar aerul umed ne pătrunde lent în plămâni și mergem sau alergăm mai departe. bălți și noroaie. da. și noroaie. îmi rătăcești mințile mai ușor decât îți rătăcești cheile, caută-te prin buzunare, găsește, descuie-mă și-apoi plimbă-te prin mine pe întuneric cât încă mai am răbdare cu oamenii, cu minutele și cuvintele lor. e ciudat ce amintiri păstrezi, eu nu știu întotdeauna despre ce-mi vorbești, dar într-o lume alternativă ochii îmi sunt camere foto de fiecare dată când clipesc îmi salvez în memorie mici flashuri- locul în care ți se îmbină tricoul cu pielea udă a gâtului, fracțiuni de secundă în care-ți înclini lejer capul spre dreapta, când zâmbetul îți devine numai un pic asimetric, când degetele ți se răsfiră ca să apuci