Irina Lazar

nu ne dorim niciunul din noi să lămurim lucrurile nu ne dorim să știm ce se poate întâmpla oameni care ne povestesc despre bulgări de zăpadă căzuți abrupt din cer și suflete vesele dincolo de

o să vină și liniștea până la urmă, drapată în catifele și trandafiri o să vină și relaxarea și ziua de joi o să vină și personajele moi ca să spună povești cu limba amară dar ce dulce o să

cum dai voie unui balon colorat să fie unui curcubeu să se spargă unui fluture să dispară unei lumini să se stingă cum dai voie nopții să fie ziuă și invers cum trăiești până la urmă pe buza

Destul de frig În casa noastră se acoperă cu frig orice În casa desfrunzită flăcările ard pe etape Blocuri prăbușite și concepții isterice Morțile au un aer precar, ca și cum cei morți ne joaca

tu nu mă mai suni, dar rămâi acolo nu mai vorbești cu mine dimineața dar răsuni în fiecare moment, ca o strălucire vagă un halou , un contur, un cap, o formă un cutremur, o senzație, tu ești

Să vezi lucrurile simple ca pe ceva infinit și greu de dus Te-am deblocat, pot fi prostituata ta sau femeia care nu îngheață niciodată Am auzit că oamenii ar fi compost, dar în realitate sunt doar

de mult timp nimeni nu s-a mai gândit la mine nici măcar eu însămi nimeni nu a lăsat totul la o parte nu a comis gesturi absurde, mâna tatei când mă scotea la plimbare poate fi un gest

stau la căpătâiul ochiului tău la căpătâiul memoriei tale la marginea patului, pe muchia imensului asfințit răsfoind rândurile netulburate scrise de tine cândva în deșertul unde totul devine

într-o noapte ai văzut luminile orașului din depărtare și te-ai gândit că poate acolo locuiește cineva în altă noapte ai văzut astrele strălucind în dulcea lor moarte și te-ai gândit că poate

adesea când îți propui să aduci mai multă lumină în viața cuiva nu faci decât să umbrești ceea ce deja există amintiri de sare, deșerturi, plante acvatice, urme nesfârșite auguste minerale

toate acele lucruri la care am râvnit în șoaptă, e un fel de a spune, ușor falsificat mici becuri ce încălzesc acum par stele în depărtare sau urme de cenușă nimic palpabil dar senzația de viu

pot fi un detaliu minor într-o zi cu semnificații majore, o scurtă conversație, o mică durere, petite beurre la ceai cicoare, albastră mă dizolv ușor pe marginea paharului fără enervări

Fluturii Buha Gamma au pătruns în firide, dulapuri, cămări, în bucătării, în cotloane întunecoase Acoperite cu funinginea de pe aripile lor Zâmbetele răpirii din serai par melancolice Grăbesc

Omul m-a lăsat baltă și a plecat noaptea să se plimbe prin oraș într-un loc unde se înălța un munte enorm alături aveam impresia că mă aflu într-o lume fabuloasă dar cumplit de străină omul a

trăiesc în grația cruzimii ca într-o galaxie îndepărtată fără hotar și fără maluri, amănuntul discerne reacțiile exagerate trăiesc în ape adânci acolo există numai vietăți mici,

la naiba cu totul viața asta are urme și nu urmări unde ești și ce știi, poate cu totul m-ai uitat și nu e de mirare a trecut anul și au căzut atâtea frunze moarte peste mine repet, peste mine,

Ce bine că vine spre noi cu brațele deschise Pământul Frigul și petalele aruncate de-a valma în calea noastră Ne fac obrajii mai calzi O scurtă rază de speranță pierdută în faldurile foamei Ai

Alo, cred că am greșit… Bărbatul e puțin încurcat Nu, n-ai greșit, întreabă, aud o voce de femeie Sunteți de la hotel miraj? nu nu senzația e atât de vie, încât nu reușesc să o prind

Unde ești tu, acolo voi fi și eu Unde ești tu e lumina, e și distrugere Sunt multe cuie de bătut în pereți Împăcarea se soarbe din pahare mari de limonadă Primăvara e un câine care urinează pe

când vrei să spui ceva, dar mai bine taci la fel și ramurile goale fără frunze uguitul guguștiucilor ca și când ar fi huhurezi noaptea brumează orice așteptare ți-am spus că nu-mi plac lacrimile

Când mi-e foame devin nervoasă, mușc pe oricine se nimerește Când sunt în depresie îmi sap o groapă cât mai adânc, ca un câine care vrea să se ascundă Deci nu te apropia de mine în acele momente,

mi-ar plăcea să opresc clepsidra punând un deget pe rană și nisipul să se înfunde undeva să sparg clepsidra ca pe un vas cu cenușa unui mort s-o împrăștii peste mine.

limpezimea nu mai vine niciodată într-atât au ajuns nopțile de compacte perna galbenă îmi ține loc de orice are trei ochi și vede dincolo, probabil a fost ceva premeditat un cadou care se