sepia

Fără virgulă după „Fain”. Inițial, am vrut să spun: .Fain, Irino!”. Mă rog, tu ai înțeles, dar sunt vânători de greșeli pe aici. (!)

Doamnă Irina Lazăr, am citit textul și m-am oprit la actul de vorbire direct, care nu este ilustrat așa cum trebuie. Am înțeles că această situație de comunicare este un text de tip dialogal, având trăsături diferite de textul poetic si am remarcat că ați folosit semne de punctuație, însă vă întreb, cu drag, cu prietenie, de ce nu ați marcat cum trebuie această situație de comunicare, pentru a se înțelege cărui participant la dialog îi aparține replica.
Textul are și grad de comunicare direct, și indirect și monolog.
De exemplu, în fraza aceasta: "Nu, n-ai greșit, întreabă, aud o voce de femeie"
trebuia intervenit cu semnul exclamării ori după greșit, ori după întreabă, ca să poată fi interpretată cum trebuie conversația..
Să înțeleg și așa?! Că bărbatul îi spune aceleia care a sunat: "Nu, n-ai greșit, întreabă, aud o voce de femeie". Am o idee și poate contribuie cumva la clarificare, nu știu... dumneavoastră decideți! Iată!

Alo, cred că am greșit…
Bărbatul e puțin încurcat. Aude o voce de femeie.
Nu, n-ai greșit,întreabă
Sunteți de la hotel miraj?

Iar ultimul vers, care se dorește a fi aforistic, pare o definiție formată din subiect plus predicat nominal, care strică. Se vrea a fi explicația a tot ceea ce ați scris.
"Memoria e sepia." Cum funcționează astfel, pentru că nu se deduce din poem.
Vă mulțumesc dacă îmi acceptați gândurile și nu vă supără!

Vă doresc numai bine și multă inspirație! Și vă rog să nu vă supărați pentru că am intervenit, dar eu așa am perceput! Și repet, pentru începutul textului: folosiți semne de punctuație sau renunțați de tot la ele, dar așezarea versurilor/ replicilor să fie performantă.

eram curios despre ce era vorba şi am făcut o căutare pe Google, că nici eu nu le ştiu pe toate. Şi am găsit prezentarea cărţii Portrait in Sepia, de Isabel Allende, făcută de editor:

„Fiecare își alege tonalitatea pentru a-și istorisi povestea. Eu trăiesc printre nuanțe difuze, mistere umbrite, incertitudini; tonalitatea potrivită pentru a-mi povesti viața seamănă mai curând cu aceea a unui portret în sepia“, mărturisește Aurora. O traumă misterioasă a făcut ca în memoria tinerei protagoniste să existe o pată albă, o zonă incertă în care amintirile copilăriei se pierd. Duce o viață fericită în reședința somptuoasă a bunicii ei, Paulina del Valle, dar nopțile îi sunt bântuite de imaginile de coșmar ale unui oraș necunoscut. După experiența dureroasă a unei iubiri neîmpărtășite, Aurora își va alina singurătatea încercând să pună cap la cap frânturile de amintiri și poveștile pe care le află de la membrii familiei, descoperindu..."

Da, poemul Irinei reiterează aceeaşi idee, ba chiar vine şi el cu nişte pete de culoare, mai exact o pată neagră, în opoziţie cu pata albă din descrierea cărţii.

Şi mai există se pare şi o melodie, sEpia memory - Tommy, în care avem versurile: The sepia memory that you left behind, adică identic dpdv ideatic cu țărmul se tot duce, din poemul Irinei.

E drept că dacă nu aş fi avut internetul, nu aş fi ştiut în ce măsură se inspiră autoarea din cărţile pe care le citeşte sau din melodiile pe care le ascultă. Iar în cazul în care nu aş fi ştiut, aş fi încercat să-mi imaginez nişte lucruri, să fac nişte conexiuni. Poate că aş fi înţeles conceptul de memoria e o sepia, din descrierea de la final. Apoi m-as fi chestionat despre dialog, daca e reusit, si nu prea e, despre emotie, daca e puternica, si nu prea e, chiar daca autoarea supraliciteaza, spunand, explicit, cat de vie e senzatia, ori, aceasta senzatie vie trebuie sa vina in contradictie cu altceva, cu niste versuri revelatorii, si avem doar numele hotelului Miraj, foarte putin si tot la nivel explicit.

Bun, tinand cont ca traim in era in care accesul la informatie e o binecuvantare si descoperi ca factorul autenticitate nu exista, ci doar o idee reiterata cu mici diferente de culoare, te intrebi cu ce ramai de pe urma unui asemenea text? Care e contributia autoarei?

Textul e un subtil plagiat ideatic

George Pașa, mulțumesc pentru stea, mă bucur că ți-a plcăut!
Doamna Papadopol, totuși, hai să nu ne apucăm semnele de punctuație într-o poezie care e o stare și o emoție, eu am înțeles punctul dv de vedere, mă rog, e un punct de vedere.

Ionuț Caragea, nu am citit nicio carte de Isabel Allende, așa că demonstrația dv cade. Desigur că memoria e sepia în foarte multe cazuri și cred că nu se aplică doar în cazul meu sau al Isabelei Allende, e doar o formă de doliu afectiv. Nu e ceva nou, dar nici nu trebuie forțat un paralelism care nu are rost. Ah, și nici melodia aia nu o știu, dar e bine că totuși că se remarcă aceeași linie. O fi de bine, o fi de rău, nu știu.

pentru că nu puteţi demonstra că nu aţi citit acea carte sau că nu ştiţi acea melodie. E doar cuvântul dv. împotriva cuvântului meu, cu diferenţa că asemănările izbitoare, descoperite de mine, susţin ceea ce spun eu, că se reiterează nişte idei, lipsind factorul autenticitate, ceeea ce recunoaşteţi şi dv., prin faptul că "Nu e ceva nou". Chiar şi doliul despre care vorbiţi are corespondent prin acea traumă misterioasă, din descrierea cărţii, fiind vorba tot de un deces, Aurora pierzând-o pe Lynn Sommers, mama sa. Lispind autenticitatea, rămânem cu ce? Cu banchiza, cu toate că şi acolo îmi miroase a Ion Barbu, care poetiza despre banchizele ce poartă în ele memoria vremurilor trecute.

erată

Am poposit cu prietenie pe pagina dumneavoastră, doamnă Irina Lazar, dar dacă nu este loc pentru dialog, nu mai revin...; însă consider că aș fi meritat alt răspuns, fiindcă nu am înțeles, din răspunsul dat, care vă este punctul de vedere. Vă mulțumesc pentru că am avut ocazia să îmi exprim părerile asupra ultimelor două texte postate sub semnătura dumneavoastră. Nu v-am scris ca să am dreptate, ci pentru că așa am simțit și am crezut că aici, pe site, pot fi legate prietenii literare.