***

Cred că Gelu Vlaşin a explicat foarte bine deprimisul şi nu are rost să mai repet trăsăturile lui, fiindcă nu suntem la facultatea de litere. Pot spune doar că textul transmite ceea ce simte autoarea, nesuferind la capitolul autenticitate. Cheia e la final, mă refer la regrete şi pierdere, iar mâlul acela, ca amintire depusă sub lacrimă, arată că murdăria aceea dăinuie acolo, te înghite ca o mlaştină sau ca nisipurile mişcătoare, singura alinare fiind urma unor sori, care trec prin fante înguste. Textul în sine, amestecând trauma cu arta, îşi poate găsi rezonanţă în rândul celora care au trecut prin aceste stări, cu toate că nu îşi propune, neapărat, acest lucru. Răzbate lupta pe fondul izolării, scrisul fiind arma cea mai eficientă de a contonua un război mai lung decât războiul celor două roze. Cioran vorbea într-un interviu de acceptabilitatea morţii, cu toate obsesiile ce le presupune, tocmai devoalându-le publicului. Probabil că astfel ar trebui să acceptăm şi acest text, care ne pregăteşte cumva pentru vremuri deprimante şi care ne învaţă cum să trăim cu ele.

Mulțumesc pentru observații și empatie.