stăpânul fricilor

stăpânul fricilor mele sunt, mi-am spus într-o zi și mi le-am înnodat cu lanțuri groase, cu funii și cu ce-am mai găsit de glezne, gât, de mâini și degete; mi le-am făcut podoabe: brățări, inele și coliere ce le târam după mine cu greu. au încercat să mă desprindă, se rostogoleau violent și sonor ca tunetele în miezul furtunii și mă smuceau pe rând sau simultan în toate direcțiile ca să mă ducă pe margini; întâi mi-au smuls un picior apoi două degete de la mâna dreaptă; au tras și de gât, au luat-o la goană lăsând în urmă nori de praf și de nimic. când s-au îndepărtat am rămas bolovan în mijlocul drumului, cumplit de străin de orice și singur, oamenii m-au ocolit sau au călcat pe mine dar îmi era mai bine așa decât ridicat, strâns în brațe și împins apoi la o parte. stăpânul fricilor mele sunt, mi-am spus din nou când le-am văzut întorcându-se după un timp, să le hrănesc. le-am mângâiat pe cap, mi le-am lipit înapoi și în această simbioză perfectă ne-am continuat calea