să fie întuneric

înainte de facere a fost mereu distrugerea, să începi așadar altfel; să arunci din tine tot ce e în plus să nu te aduni ca bătrânii în sacoșe de plastic și cutii de margarină, la ce bun să umpli toate astea când e de-ajuns o singură cameră îngustă pitită prin labirinturile creierului în care să te târâi fără rost prin zile, să numeri pașii de-a lungul pereților scorojiți să bâjbâi prin tine cu ochii căscați și goi să-ți prinzi din când în când în pumni gândurile care-ți bâzâie împrejur mai rău ca muștele împrejurul cadavrului. să le strivești și să vezi cum printre degete îti curge cenușă. să ridici din umeri. o singură cameră îngustă în care tot ce-ai strâns e îngrămădit haotic și inutil. deci să înghesui absolut tot în pungi de plastic și cutii de margarină să le arunci pe ușă. să te dezbraci și de corp ca de-o haină destrămată și peticită, să-l lași afară pe preș hrană și cuib pentru muște și oameni. apoi cu tot ce ți-a rămas să zidești pe dinăuntru și ușă, și geam. să nu mai vrea să intre nimeni (în întunericul ăsta) nici măcar să tragă cu ochiul să fii (în întunericul ăsta) în sfârșit în siguranță