status

Bocancii deveneau tot mai greu de târât; un fel de ieșire din iad- bănuiești că după 3-4 trepte dai în sfârșit de aer și-ți umpli plămânii Să nu cazi dracului -îți spui în tot timpul ăsta- ca un sac de oase obosite. Să nu cazi dracului. Ajunsesem pe stradă. Se-ntuneca, vedeam cum soarele se scurge-așa pe după dealuri. Nu mi-au spus unde să merg. Nu mi-au spus dacă se termină. Aș fi vrut să știu cum să ajung acasă; să trag draperiile să mă dezbrac să mă întind pe pat să-mi aprind o țigară. Să mă gândesc la toate astea să-mi caut prin debaralele prăfuite ale minții un bulgăre de echilibru, ceva atât de concret încât să nu mi se sfărâme între palme când le-aș strânge (n-am știut niciodată să mă uit în urmă n-am știut cum să las uși întredeschise) Stând acolo pe bordură cu capul în mâini am început să numesc cu voce tare obiecte din cameră pe care mi-ar fi plăcut să le vad acum ca să mă pot păcăli că sunt acasă. Brichetă creion cablu dulap rochia-mea-pe-care-ți-ai-dat-drumu’ mochetă efect agun zeredu palc. Din gură-mi ieșeau acum bule de aer, știi, zgomotul ăla când sufli în paiul din cana cu suc. Se-ntunecase deja complet, din stânga parcă auzeam pe cineva tastând, nu eram sigură de nimic