condiționat

de-a lungul anilor m-am prefăcut că-mi pasă de lucruri pe care în adâncul meu i didn’t give a fuck; la fel m-am prefăcut că nu-mi pasă de aproape tot ce a fost important pentru mine fiindcă unde te arăți vulnerabil, acolo ești lovit mai întâi. dacă îți ridici doar un pic tricoul de piatră (mi-au șoptit) așteaptă-te imediat la un cuțit înfipt printre coaste, așa a fost dintotdeauna, de-a lungul anilor ăstora petrecuți în alertă, cu un ochi în permanență deschis și păstrând o distanță considerabilă și aparent sigură față de oricine încearcă un pas prea aproape. cu toate astea recunosc urmele lăsate de mâini și unelte ce vor să îndepărteze și să deschidă; uneori e o detașare evidentă în felul în care le dau voie înăuntru; mă strâng într-un colț și-i las să facă ravagii, pentru că odată haosul creat își ating obiectivul și-și văd mai departe de drum; de-a lungul anilor m-am prefăcut surprinsă de lucruri la care mă așteptam; iar în fața celor care m-au surprins cu adevărat m-am comportat ca și cum le-aș fi știut dintotdeauna. înfășurată doar în propria piele nu mă simt chiar în largul meu. e cu totul altceva când mă cațăr pe gânduri ca pe vârful unui munte, acolo unde se fugăresc norii și adună furtuni, acolo mă ridic în picioare și mi-e acasă