Ce nu ți-am spus

De mâine nu-mi mai las gândurile libere Ca pe-o haită de lupi care bântuie nopțile; De mâine le cumpăr zgărzi, le construiesc cuști De mâine le hrănesc din castroane din inox până le satur Să nu mai urle așezate pe labele dinapoi Fixându-mă cu ochi galbeni, opaci. După ce-și vor goli castroanele, cu burțile pline Se vor tolăni mulțumite. Știindu-le adormite mă voi putea strecura în liniște Pe uși pe care nu le-ai văzut niciodată. Voi coborî Pe trepte dispuse în spirală Care nu ți-ar părea cunoscute. Ușile grele de metal Ruginite scârțâie mereu când le închid în urma mea. Ajunsă aici o sa răsuflu ușurată, o să mă așez în sfârșit Pe o piatră pe care am adus-o aici altă dată; E complet întuneric dar cunosc pe dinafară toți pereții, I-am pipăit de multe ori. Picură apă de undeva, e singurul lucru care se aude aici, s-a format în timp o baltă, nu știu Unde se scurge, pic-poc, poate nicăieri, poate se usucă. N-ai venit după mine aici; n-ai fi avut cum. Aici nu aduc pe nimeni, niciodată. Chiar și acum te odihnești acolo sus într-un stomac plin După ce te-am turnat în castroane din inox Cu o oarecare părere de rău și cu grabă