Ela Victoria Luca

o singură întâmplare și ora se transformă prinde straniu o piele de șarpe mă privește știe cum am fost cândva mușcată nu am murit doar câțiva sfinți m-au uitat aveam o rană în cer

un singur bol spart este îndeajuns pentru a descoperi totul ciob cu ciob reflectă fețele pe care celălalt și le-a luat de fiecare dată cu bună sau rea știință, cu păsare sau nu să nu ne

te îndoiești de tine și urli în gaură de șarpe mereu să ies de-acolo nelovită ah! privirile tale crâncene ce de vieți ai măcinat vântule aiurea la întâmplare ce vină am eu? tu poți fi în aceeași

La prima lectură, mi-am spus: „E șocant titlul. Aș fi situat la explicite”. Citind, am realizat că această poezie nu este vulgară, în plus, este departe de a fi încadrată la literatură erotică,

decupăm în gheață ochi largi de lumină noaptea se plimbă prin zăpezi în puncte de timp risipind plânsul nisipului niciodată marea nu a fost mai albă ca un adăpost rece pentru somnul

și atunci râdeam traversam strada haotic ce ne păsa de cum se întrezăreau urmele pe nisip ne fotografiam eu întotdeauna albă tu mai acoperit de soare iar ei amicii mai ales ei ne aduceau aminte

și acum voi pleca. nu știu de ce iubesc călătoriile, spațiul acela dintre două destinații, sentimentul desprinderii, să fiu mereu entre-deux, ca și cum aș avea numai poduri între țărmuri. cred că nu

are ochii mirați poartă cumva rozul ca pe o ancoră în zile să nu se piardă dincolo de limita înaltă a unei iubiri numără tăcerile filă cu filă și nu știe de ce nu găsește seara același

nu îți mai vorbesc despre moarte rămân sprijinită de oraș închid toate ușile toate ferestrele adorm înăuntrul zidurilor nu mai simt lumea nu știu ce mă înghite cine îmi cheamă viața în

și voi desprinde fiecare coajă de umbră. voi răzui bine lemnul, până voi atinge autenticul. cel presimțit de la prima întâlnire. a cuvintelor, a privirilor. a palmelor care se suprapun. rezonăm până

zbârnâie ceasul la opt dimineața urmele tale nu îmi vin înapoi la ultimul vagon stă doar o iluzie-n roșu îți amintești cum râdeam hohotind printre mătăsuri doi copilandri încurcând

poate așa se încheie totul fără să ții în mâini ce ai iubit înainte de somn înainte de stingerea bruscă a focului când se întorc lucrurile și te privesc pe rând sau în ordinea inversă a

trec prin tine ca printr-un oraș fără intersecții străzi paralele chipuri desfigurate de violență mă chircesc o secundă îmi e sete mă cufund sub pleoapele tale beau lacom până când sarea se

nimic. doar cochilia unei promisiuni, convergențe aparente o lună în care pojghița de gheață acoperea straturi de dragoste uimirea pe malul abrupt de unde auzeam alte voci copii nesiguri deghizați