Despre piatră eu tac

Cumintenia pamantului isi inchisese plansul intr-o piatra. Prin mainile ce mangaiau, nascand, mai razbatea cate-un vaiet. Era durerea de nu fi culoare, de-a nu inmuguri. Si copacii ce mor mereu in picioare, spre infinitul acela nefecund, cu inelele adaugandu-se concentric, ca piatra zvarlita in apa, tacand...

Cumintenia pamantului isi inchisese plansul intr-o piatra. Prin mainile ce mangaiau, nascand, mai razbatea cate-un vaiet. Era durerea de nu fi culoare, de-a nu inmuguri. Si copacii ce mor mereu in picioare, spre infinitul acela nefecund, cu inelele adaugandu-se concentric, ca piatra zvarlita in apa, tacand...

E bine că ai auzit dezlegarea la cuvinte, cea pe care am lăsat-o dăunăzi și ai înțeles ce simplă mi-e firea. Aici ai adăugat ceva, spre a completa \"decorul\" interior. Mulțumesc, mi-ai reamintit că \"femeia nu trebuie niciodată dezvăluită\".

Ela

a citit si te imbratiseaza cu drag si cu dragoste (pe TINE cea \"descoperita\" aici). Multumesc!

Ioana, dacă ceea ce descoperi îți aduce o stare de bine, mă bucură. Și să nu îngenunchezi decât în fața Domnului. Mulțumesc.

Mihai, e surprinzător comentariul tău, cu precădere acea \"ură de poezie\", de fapt mi-ai amintit de necesitatea de a spune \"nu\" și de a respinge. Înțeleg dimensiunea aceasta vitală a unei uri care apără, nu care distruge. Interesant, fiindcă într-adevăr pentru a primi ceva din afară trebuie să poți discerne cât este de nociv sau nu. Aplicat la poezie fenomenul, săp nu uităm că orice scriere este o sublimare și a unui fir agresiv. Mi-ai amintit de \"La lettre et la mort\" de A. Green. Mulțumesc pentru că ai lăsat lumină peste \"poarta sărutului\". :)

Ela

\"Despre tacere\"- eu cresc, si cresc, si cresc, pana se umfla coloana aia a infinitului cu trovanti:)
Ela, Ela, Ela, cu plecaciune si multumiri pentru aplecarea din inalt asupra greselilor de pe bilet.
Ce sunt eu altceva, decat o cioara, care nu-i om de rand, e invatacelul de a fi de la păsări măiastre
ca un cuvânt dăltuit
între mine și cer
Cu un falfait din aripi si un big hug, zbor in cerc, in cercul de santal, cu un bob de santal in piramida secundelor. L-am furat de la tine.

mi-a placut mult poemul acesta,
teama din prima strofa mi-a insufletit inima de iubire, aceea iubire neconsumata, aceea tendinta, acel vis
care doar inchipuit poate avea valoare, aceea iubire mai mare decat un infern… apoi numai tu stii sa sculti
“moartea copacilor in vertical”, sau numai tu o poti spune atat de frumos, iar timpul nu este infinit
el merge de mana cu oamenii atingand limite, adaugand limite, iar despre pasari , despre pasari inveti tu arta de a fi cuvant suspendat tot mai sus...
numai plansul il inchizi intotdeauna , il zavorasti adanc atat de adanc sa un poata aripa lui atinge inocenta…
incantata de frumos!
Anana

Mie îmi plac aceste furișaguri de șiraguri ale tale, altfel nu le-aș fi înșira ca pe mărgărite. Ne vom întâlni la 2/3 dintr-un rotund, atunci când vom tinde spre infinit. Al coloanei. :)

Anana, cum desprinzi tu secundele din verticalul copacilor, fără a uita plânsul din celula sa de suflet, acolo unde nu se mai poate asculta, în toată inocența lui. Mulțumesc, Anana, că ai descoperit a fi-ul.

Ela

Ela, dupa cat am furat eu de la tine...tare ma bucur ca ne vom thot intalni si in vaita asta, si in cea (cele) ce vor veni. Tu o femeie de santal, eu >>>
Urmarea, in poezia viitoare,