Poezie
obiecte-destin
1 min lectură·
Mediu
nimic. doar cochilia unei promisiuni, convergențe aparente
o lună în care pojghița de gheață acoperea straturi de dragoste
uimirea pe malul abrupt de unde auzeam alte voci
copii nesiguri deghizați în adulți invocând un legământ fără spațiu
și nici timp să pleci din altă istorie
tăcerea. sfera de onix în care ghiceam iluziile
așteptam să alunec prin tine
până la limita insuportabilă a cercului solar
dar ai rămas întors
umerii prea bine purtând neputința ca un munte de sare
ferită de tine am rostogolit viața în hăuri
m-am retras în pânzele mele acvatice
tot mai departe și tot mai singură să-ți pot ascunde chipul în somn
strigătul. camera închisă, fiecare obiect-destin arată un alt sfârșit
vara când am rupt o cruce, digul pe care am scris apăsat
- peste cuvinte nu se poate trece ca peste o apă leșioasă -
acceptarea. puntea stranie pe care merg acum de teamă
să nu pierd totul
dragostea asta cu margini neomenești e un vertij
mă smulge din mine, mă transformă în dublul tău și nu mai știu
dacă obiectele care te cheamă îți sunt predestinate
sau se reinventează o lume să mă poți trăi până la capăt
025.345
0
\"copii nesiguri deghizați în adulți\" - dorința copiilor de a se maturiza peste noapte aruncînd fragila ființă poetică într-un \"legământ fără spațiu\".
\"m-am retras în pânzele mele acvatice
tot mai departe\" - travaliul mișcătorelor ei ape subterane desprinse din tăcerea sinelui.
\"fiecare obiect-destin arată un alt sfârșit\" - expresia centrală a poezie. nimic forțat, nimic supărător, doar o realitate care presupune curaj și har.
ultima strofă luată în întregime sugerează o incertitudine în definirea dragostei din marginea punții și acceptarea obiectelor-destin între început și sfîrșit.
remarc melodica lejeră, plasticitarea și mlădierea elevată a limbajului poetic.