dezacordaj pe muchia memoriei

regăsesc acilea un glas oarecum diferit, un glas resemnat-trist pe care nu l-am mai descoperit în alte texte care-ți aparțin, sau poate era deghizat și nu l-am recunoscut, \"mă ustură fiecare inserție de viață\" versu\' ăsta m-a atras cel mai mult, pesemne mă regăsesc în el, și acel \"aici nu e lirism, aici mă dau pe mine de toți pereții\" zic io după mintea mea cea creață că poate fi contrazis cu ușurință, aici este lirism, și încă unul de bună calitate.

iaca atât am avut de spus,
un bard cu somnu\' la fel de rar
deși îi somnoros tăt timpu\' :)

citit,
plăcut,
mai trecem.

nu regăsesc
gasesc
îs tare amețită, scuze :D

vanitas vanitatum et omnia vanitas
cred ca n-ar mai crea nimeni daca n-ar avea o speranta cat de mica ca va gasi, undeva ascuns, acel altceva.
conteaza insa la fel de mult cum imbraci idei mai vechi si cum le pui in scena.
da, imi place senzatia de sictir intelectual (sper sa nu interpretezi negativ, pt ca nu e cazul :-) ), de reintoarcere la alte muze si atmosfere mai vechi, de scuipare diafana a pipelor si cartilor rasfoite si fumate in discutii/ atitudini de cafenea cu bauturi ieftine.
\"prefer această liniște
câteva secvențe de memorie filtre un domino de filtre
memoria nu se dărâmă atât de ușor \"
placut
citit,
andrei

\"mă ustură fiecare inserție de viață\"- un vers memorabil.
Poezia respiră acel \"nu mă pot lua în serios\", un lirism ponderat și o subtilă autoironie.
Mai trec,

Laurentiu

este într-adevăr altfel, cu un timbru pe cât de înăbușit, pe atât de asumat și molcom, ca derulare. ceea ce, în mare parte, lasă impresia unei situări auctoriale deasupra stării de conștiință redate.
bucățile mele preferate sunt însă cele anterioare inserției și ultima strofă, pentru că acolo este mai transparentă doza de implicare în discurs, care contrabalansează situarea de care spuneam anterior.
mai mult, le prefer stilistic, pentru dinamism, concizie, precizie și plasticitate.

Ionela, e un text mai vechi, de altfel am ami scris astfel, e în seria mofturilor poetice, scris prin decembrie, dar îl rătăcisem, abia azi l-am regăsit și, iată, scos din sertar, cu viața inserată cu tot.

Andrei, apăi în lehamitea față de intelectualisme artificiale eram când am scris în iarnă chestioara ceasta. Și, da, fără ceva-ul cela pe care îl căutăm în fiecare zvâc din existența noastră simplă, nimic nu ar avea sens, nici scriitura.

Laurențiu, recunosc, mă iau în serios, cam prea tare, tocmai de aceea și aotuironia, autosarcasmul, autoexigența, autocritica.

Mădălina, e un timbru grav, acoperit de zgura revoltei față de banalitățile de pretutindeni, mai ales când ne încearcă și pe noi, scriitorașii, aceleași neputințe. Apăi, da, ce preferi tu din textu cesta e mai limpezit, mai curășat de grohotiș, e bine că ai avut filtre-filtre.

mulțam vouă, ela

mai, autoironia, curățat

e interesant cum descopar cu timpul inrudirea imaginativa dintre tine si olga stefan

bie plus tard que jamais...
abia astă noapte am găsit/văzut comentariul tău de aici.
apăi, amu că tu ai descoperit asemănările celea, tre să stau să privesc și eu atentă, să le descopăr și eu, na. mi-ai dat temă de casă. Bine mi-ai făcut! place mult compararea, în genere, ca acțiune și dinamică. și văz. a atâtor lucruri.

Ela