Laurențiu Belizan

undeva, pe un acoperiș, o relicvă de antenă crucificată din creștet abia se zărește un fir în care se zbate cerul ca un zmeu iar noi, păianjeni țesând psihedelic pânze despre unele ai jura că

se clatină scaunul, scârțâie, scâșnește sub povara trupului mugurii vișinului par noduri ale unei frânghii nevăzute, traversând coroana i-am străbătut încăperile de mii de ori în cele 333 de

pisica aceasta vârstată în albul orbitor al galaxiei LC 25 care stă în balans pe coșul de gunoi din parc n-ar exista fără irișii mei abia acum au demonstrat că prințul Kant avea dreptare

sunt aici și dincolo un bărbat aproape copil aproape bătrân cu amintiri irizante prinse în viscerele timpului Pendulul lui Foucault se apropie ușor ușor scrie o istorie stranie pe

să fii în lumea aceea în care lumea curge pe străzi ca lava pe străzile Pompeiului în lumea aceea în care cenușa crește în interiorul corpului peste mirobolante fresce ale sufletului să fii

oare cum ar fi un poem despre oricine altcineva despre miasmele dulci ale lui anima și animus? cu retrageri succesive de sens orgasme prinse în cip-uri de chihlimbar definiția

revăd filmul întâmplărilor întotdeauna apare o nuanță-n plus: piatra cu nervuri verzi este în altă poziție salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează actorii sunt aceiași dar

Mihai astăzi am băut bere pe o terasă de lângă bloc aveam căști minuscule la urechi și nimeni nu credea că vorbesc singur într-o zi trotuarul va fi un display și nimeni nu se va mai mira că acel

mă gândesc cum ar fi toate anotimpurile topite într-unul singur: un paradis nici rece nici cald cu meduze eșuate pe malul unei ape gri nici dulci nici amare nici sărate meduze ca niște ceasuri

să te poți opri din drum să descoperi superbele nimicuri ale zilei: fulgul de pasăre – rătăcit în orașul ăsta blestemat – mișcându-se pe parbriz măsurând parcă timpul din alte lumi cu

în curând vor putea dirija dronele cu puterea minții în curând ne vom putea conecta ca într-un stup imens chiar dacă am pierdut foaia pe care am scris versuri în toate direcțiile ea există

Îl cunoșteam de mulți ani. Nu înțelegea că trebuie să-și învăluie în aparențe inadaptarea, să și-o facă suportabilă. Poate nu era în stare, sau orgoliul îl împiedica să se instaleze într-o poziție

se făcea că luna își croia lumina prin apă nu exista un cuvânt pentru timp era doar un sentiment al curgerii line și negre mersul pe crusta lavei fierbinți până te desprindeai de

senzațional Indiana Jones îmbrăcat în costum de crocodil se va lăsa înghițit de o anaconda minicamere cu laser vor transmite live dinăuntru este un lucru îngrozitor spun unii asta ar putea ucide

mă gândesc la cine mă scrie, acolo unde pământul atinge genele cerului, scrijelind până la sânge scoarța poate sper prea mult, gândul devine aură, înghite întunericul nu cumva sunt doar o

dimineața asta are urme de înghețată pe buze deschid portbagajul dincolo de ele se văd vârfurile tuiei strivită astă iarnă de muntele de zăpadă scăpat dintr-un excavator angrenajul țipă

fiecare secundă cufundată în styxul realității smulsă somnului este o un ac înfipt sub unghii poate Ghilgameș nu voia să învingă moartea doar să simtă implozia lentă a fricii și poezia fermentată

îți trebuie forță să rămâi singur să-ți îmbraci gândurile în staniol dând culoare vieții întotdeauna ai de ales: poți face lumea mai acceptabilă sau să te tolerezi pe tine – cel dinafara

savanții au clonat urechea lui Van Gogh scannerul urmărește precis curbura lobilor inimii creierului soarele a devenit o lumină oarecare pe cer abia atingi vârful miilor de cuvinte skipper pe

intoxicați de frumos mergeau ocolind voma zilei de ieri el era un fel de Rasputin îmbrăcat în jeanși și sacou ea o divă de cartier înaltă / într-un cocon străveziu de feromoni bombardat de o

stăteam în roiul acela de cuvinte părul tău era plin de polen duminica în zori mierea amăruie umplea cofrajele de ouă care placau mansarda cântam la chitară aveai un fel ciudat de a asculta cu