Laurențiu Belizan

tu ochiul stâng eu cel drept privim lumea în patru dimensiuni o să-mi spui că dragostea dă adâncime sunt pure speculații eu nu cred decât în miile de fibre care ne leagă semănând cu tentaculele

îmi spuneai că mă invidiezi pentru viața asta tumultoasă șirul nesfârșit de secunde care mă însoțesc ca o aură cu asta ai ieșit deja din sfera ignoranței biblice și toate străzile ce duc spre

aș vrea să pot spune că nimic din ceea ce este frumos nu-mi este străin că te-am mângâiat și te-am cunoscut arunc o piatră în apă cercurile se strâng în jurul ei aducând-o la mal spre liniștea

33 seamănă cu două trupuri care fac sex apoi dorm o să-mi spui că e prea puțin mintea și corpul se constrâng reciproc nu contează că ești pe alt meridian și dorul nu te poate ajunge chiar dacă

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului nici că podul este un deget al orașului pe care apa să-l

dacă la început a fost cuvântul poezia ar fi trebuit până acum să intre în toate cotloanele ca o pastă multicoloră în matrița unui membru amputat mască mortuar-vivantă a lumii o lume androgină în

avea branhii în locul ochilor jur-împrejurul curgea în ele lua durerea și o folosea mărturisesc asta cu un soi de infirmitate trebuia doar să pună catargul și camera începea să

duminica vânzătorul de la Bingo nu vine lângă coloane nu este nimeni să oprească liniștea doar profesorul ros de cancer coborât din blocul bălțat cu polistiren ca din cer îți povestește zâmbind

dacă fericirea este o boală eu sunt sănătos tun / stau pe afet și mă uit la bulele de săpun în care locuiesc unii ca în buncăre cu vizetă cerul - un fagure de metal cu oameni contorsionați de

orașul nu mai ascultă nu mai pândește nu te mai înțelege butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit tușind scântei deasupra vreascurilor de castan fumul pictează sub podul drăgăicii noi

- trebuie să-i credem c-au fost pe lună, îmi spuneai, înainte cu mult să se întâmple în grădina icoanei e frig în iunie nu departe, la urgență, țipetele se sleiesc de pereți, lasă urme de

te trezești dimineața îți spui că lucrurile se vor limpezi apa se încălzește greu porii se deschid pielea se dilată ca să te cuprindă cumva urmează cc revival și lotusul ceaiul rămas de la

la început a fost zâmbetul ca o rună sau un lanț de licurici pâlpâind în pădure ca atunci când vezi doar sfârșitul unui film și totul îți e străin nu înțelegi de ce actorii plâng iar muzica

ne împrumutăm formele celebrăm misterul camerei galbene drumul țipă un grăunte de piatră ricoșează în parbriz apare un punct irizat în care ți-ai dori să intre noaptea o singură literă

îi dai telefon vocea i s-a înăsprit ești ca un motociclist din drăgaică gonind într-o sferă de oțel în piele apar crevase îți dai seama că villon a murit în ea sau a fost doar o sarcină

uneori sunt podul de unde faci bungee jumping atingi cerul o clipă și te sperii de cercurile stând să te înghită alteori apari ca un abur în fotografiile turiștilor japonezi stau rezemat de un

valurile erau mustangi mușcând zăbala ochilor ai început să vorbești într-o limbă ciudată secundele treceau scormonindu-ne trupul ca niște viermi timpului i se făcu sete din purgatoriul minții

în cea mai bună versiune a ta o fărâmă de iad tot ar fi fost la îndemână ca un marsupiu un fruct al suferinței nu simți ruperea nici dacă îți lipești urechea de piept ca pe o linie de cale

îți pui căștile de parcă ceva ar putea înăbuși greața toate atingerile lasă semne - albii marțiene secate între vertebre ca între pietre de moară timpul se preface în pulbere se lipește pe

ziua aceea este ca un bandaj uitat într-un pacient îngustezi ochii când îți povestesc și o fărâmă din tine se transformă în ancoră sfârtecându-mi pielea lumea te privește ca pe un om

ești bine camuflat: griul, negrul cu petele-i maronii trag fermoarul trupului. stropii de ulei, benzină fac grimase pe asfalt, ziua nu este decât o mască mortuară. coperțile – cărămizi într-un

îți spui că nu ai cum să treci peste asta - noaptea este o mlaștină în care te scufunzi cu buzele cusute de licărul lunii nu-ți rămâne decât să-ți pui iubirea în lampioane să privești cum

nu pot fi donator universal dar aș vrea să-mi prelevați visele când voi intra în iubire clinică ar fi ca o folie albastră pe un ecran alb-negru brațele voastre – ogive fluorescente degetele