Ela Victoria Luca

sunt femeia, darius, femeia care dezbracă poetul de metafore, femeia simplă în care tăcerile converg, iau forma oglinzilor lichide, mă privesc toată într-un iris obosit de plăcere, privirea-migdală,

fir-ar a fire ea de poezie taci fată cu limba de piatră poezia nu te hrănește poezia nu te iubește poezia nu ce știi tu măi orbule? așa credea și taica îmi arunca priviri mustrătoare mă

și noi unde suntem atunci când nu suntem unde ne duc intersecțiile unde se ascund duminicile când murim pe rând? nu mai întreb nimic nu mai cobor în mine fiecare destinație pierdută e un dig

nu știu ce m-a făcut să încep să caut, aveam cumva o presimțire, cu ancoră și în realitatea deja trăită cu ani în urmă, dar și o neliniște stranie, lucrurile nu puteau fi simple câtă vreme aici

Ating câteva taste. La un birou care nu este al meu, pe care însă îl regăsesc și anul acesta, nu foarte schimbat, alte dosare, alte cărți, mereu obiecte de decor altfel așezate, tablouri, obiecte

*în partea stângă, versuri din \"Testament 7\" de Mihai Leoveanu; în partea dreaptă, versuri de Ela

ia din tăcerile mele nașterea arunc-o peste cetate să vină ei sfinții odihniți să mă întoarcă așa cu fața spre centrul palmelor fără negrul din linia morții mi-e destul rău aici în

și ce importanță are acum că plec eu, darius? ce sens poți atribui în-departei tale atunci când ea nu poate fi declinată decât spre septembrie? am două conjugări imposibile: absența și tu. inventez

respirația mea odihnește nisipurile, darius, cele scurse din pumnii tăi, amestecându-se-n septembrie cu apele mestecenilor. știi, fiecare drum al tău e o elocvență a tăcerii, fiecare pas al tău

nu mă întreba din aerul ud curg semințe de liniște în pântec îmi rodește neputința de a fi dumnezeu a uitat să meargă prin somnul meu te-a adus în târziu cu brațele răsucite de frig să îmi

când plouă fără sens nu uita să închizi ochii, lasă-i spre tine, parcurge încet hiatusul, spre dizolvarea lui până la nimic. din filtru de piatră vie, fă-ți un destin de șapte zile, neîntinse la

numărul roșu ia formă de piatră aștept ochiul zilei să îl privească până la cerc rotundul neliniștit al pașilor ce trec elegant prin absență și plâns departe îmi pieptăn părul tot mai

mama îmi arată o vitrină cu obiecte stranii - văd limpede cum se preling mâinile peste tot - obiectele par morți care umblă cuminți printre noi traversează spații indigo le conturez în cărbune

* foto - rouge passion de Yaovi