Ela Victoria Luca

să vorbim frumos, darius, să vorbim frumos ca atunci, lângă poarta templului. să fim convinși că e înțeleaptă plecarea mai departe, așa, cu epiderma strălucind în ploaia de tăceri. să luăm corabia de

te rog să mă crezi lumea se întoarce pe sine se scaldă în propria urmă de sânge își linge avidă nimicnicia da cea de toate zilele să îi fie iertat da să îi fie iertat acest anotimp în

nici nu venise timpul și el săpase o groapă nu știa prea bine cât pământ intră în suflete sau la ce bun să întinzi larg palmele când scrii cu pumnii încleștați când ai ochii acoperiți de o

e nefiresc simțul acestei lumi imperfecte fiecare își poartă moartea la vedere moartea ce umblă trufașă prin lanul de oameni logodită cu nefiindul îmi duc și eu palmele în cruce să pot crea

nimic nou în această lume nimic să pot scrie fără contur negru oamenii își lipesc perfect etichete au prestanța unui făuritor de cetăți fiecare își ascunde adevărul în alt loc după cum îi

în curând vei avea liniște mai sunt doar câteva întâmplări nefericite merele putrede somnul pierdut și aceeași căutare de tine în apa oricărei iubiri decorul e astăzi schimbat acolo unde nu mai era

întâlnirile, darius, fericitele întâlniri în invizibil, atingerile imateriale, ochii de copil, precum boabele de strugure, brumați de amintiri, căderile în noi, toamnele închise la nasturi, pelerina

ea merge agale pe suprafața unei mări nu e nimeni pe țărm nici urmă de pescar în larg sar pești cenușii întinde mâna elegant îi atinge nu e sfârșitul aici nu e timpul să alunece în adânc nu

drumuri tot mai înguste și mărginite peste tot numai cadavre de îngeri doamne tu îmi decolorezi până și umbra închizând oceanul plutesc într-o liniște fără spaimă pântecul meu are epiderma prea