Ela Victoria Luca

când totul în tine și dincolo de tine se prăbușește a nu știu câta oară când obiectele devin relicve oamenii se îndreaptă în sens contrar orașul își închide viața visul ia forma unui zar

viața asta, cu oaza ei de dorințe cu tot, din care ne adăpăm desfigurați de spaimă. disperarea dinlăuntru, singura cămilă pe care ne suim, nădușind sau înghețând, după cum ne privește soarele

plec fiindcă aici nu sunt acasă în lumea asta perfectă cu zimți prin care înaintez fără gânduri taci cu pământul cu apele rupte cu tot în mine materia are vârsta omului mi-e

se întâmpla să dispară când fiecare își vedea de soarta lui. nu își mai găsea nici umbra, nici veghea. lăsa deschisă fereastra, își acoperea genunchii, umplea o cană cu apă și delimita vag cu

în locul casei un labirint de oase mă sprijin de strigătul meu singurul perete rigid ferestrele dinspre nord se apleacă îmi șoptesc răgușit te vom strânge în brațe te vom mângâia te vom

nu exist îți imaginezi acest trup ghețar în ape nordice îl descoperi tardiv îi atingi încet umerii să nu topești lumina în ochii mei se încheie un ritual de

evadăm în cuvinte. singura poartă deschisă, dincolo de care nu ne mai așteptăm. pre-simțim ecoul unei litere, rostită doar pentru a nu muri în noi. în preajma hârtiei, creponăm iluzii, vedenii,

în mine, Judecătorul. mă întreabă și astăzi ce anume caut printre oameni. epiderma oarbă a secundelor, îi răspund indolentă. forma luminii, maestre, răstignirea în apele neîncepute. e simplu, ca

Impresia că decembrie se deschide astăzi în București ca o carte. În Sala Multimedia a Ministerului Culturii și Cultelor, sobrietate și spirit de ceremonie - o ceremonie literară. Așa cum domnul

el aduna cărămizi le alinia fără grabă una lângă alta în fiecare zi din palme așternea straturi de lumină într-o duminică a terminat zidul îi rămăseseră mâinile sângerând fruntea albă umbra

atunci se întâmplă totul, darius. când se sparg ferestrele și cad așa, pe rând, copiii, iar noi, încremeniții pământului, nu le putem opri urma neagră. decembrie se leagă la ochi, să nu vadă cum

dincolo de pasiune voi desena o spirală intermitentă în auriu fără întoarcere fiecare chip își va afla jumătatea de sticlă fiecare nervură de viață va fi rădăcina altei ore înainte de

așa am primit apele, darius, odată cu numele. se făcea că mi-erau părinții plânși. eu nu înțelegeam. spre altarul bisericii, era decembrie, urmele oamenilor îmi rămâneau pe frunte. fiecare se

nu iubesc deschid pe rând ușile traversez spații înguste obicei învățat când am simțit întâia oară oboseala dimineața mă așez în amintirea unui prunc împart cu mama timpurile mai puțin

ora întâi privește, darius, privește. se descompun oamenii în celule bizare, fiecare rupându-se din alt țesut de lumină, fără nume, neconturat. să nu se așeze în ei, cu stridență, moartea. ce beție

nu reușesc să trec peste frunte. nu văd soarele ud, se-ntâmplă să plouă de prea multe ori când nu dorm, se întâmplă să fie alt sens de rotație a umbrelor și alte meridiane de parcurs. îmi lipesc