Proză
decembrie orb
mosaique din lhasa - jurnal
1 min lectură·
Mediu
atunci se întâmplă totul, darius. când se sparg ferestrele și cad așa, pe rând, copiii, iar noi, încremeniții pământului, nu le putem opri urma neagră.
decembrie se leagă la ochi, să nu vadă cum se întâmplă pierderea, ireversibil.
nu am greșit, darius, nu am intrat în altă istorie, nu am întrerupt linia invizibilă a meridianelor. nu eu. să nu uiți asta.
cumva m-am așezat împotriva taifunului, m-am chircit de teamă în mijlocul acela de liniște, în care poți lovi până la surzenie. nu voi striga niciodată, niciodată.
vor fi cioburi de mine peste tot. ce ai putut să alegi, darius, e alb. și așa va rămâne.
trântește tu ușa, eu am urnit praguri, am descoperit în tine viul și am așteptat să mă sting.
nu voi judeca, nu voi arăta nimic din această descompunere. moartea îmi crește pe sub pleoape de câte ori văd cum ceea ce înalț se prăbușește.
cred că, înainte de a mă ruga, îmi voi trăi dispariția.
acum iert.
035.002
0

el fratele meu cel vitreg ea sora mea cea bună
trezit brutal când stranii bătăile în ușă
făcură să mă bâlbâi în ochi aveam cenușă
un altu-n locul meu n-ar fi deschis îndată
însă de mult și casa-mi era înstrăinată
mi s-a părut că două vagi umbre se strecoară
de ce un singur suflu? cine-a rămas afară?
când vei pleca de tot cu tine împreună
voi merge, Suferință, tu sora mea cea bună