Mihai Leoveanu

nu fac parte dintre acei copii rătăciți de guvernante și răsfățați de străini semăn acum cu un grăjdar abia mișcându-se printre rosturile lui am surâsul celui care umblă cu zahăr în pumni pentru

ce aer greu duc în această-mbrățișare ce spaimă a copilului de umbre vagi pe ziduri mă pândește încă și umblu cu o cheie romană vă bat în porți ora de recunoaștere când voi de mult poate ați

era numai ziua care își dezvelise dinții și încremenise astfel poate se numea cineva pentru cuvântul nespus însă de mult nu se petrecuse miracol nici moarte nici cântecul adevărat nici vreun

părăsim un om suntem părăsiți de un altul ne închidem o vreme să nu vedem cum dalele de piatră sunt aidoma vieții noastre mai mult ca imperfecte… în fiecare secundă o absență esențială cineva

părăsim un om suntem părăsiți de un altul ne închidem o vreme să nu vedem cum dalele de piatră sunt aidoma vieții noastre mai mult ca imperfecte… în fiecare secundă o absență esențială cineva

uit pe bandă rulantă insule de memorie plutesc în derivă pe undeva mă salută oameni pe stradă le răspund jovial nu-mi amintesc să-i fi cunoscut vreodată e stresant să călătorești printre

cum faceți cum nu faceți pe urmele voastre de mii de ani înflorește câmpia română deseori sunt amărât că-n urma mea numai cuvinte ar putea să rămână ar trebui de fapt eu fiul vostru să schimb

Când mi se va săpa în apă groapa timpul umbra mea developând-o Când în sfârșit de-atâta plâns ascultându-vă cu evlavie nemărturisită de plâns îmi vor cădea dinții și gingiile-mi vor fi cuiburi de

primește femeie aceste gata rupte și întunecate lemne de dragoste încă vibrând de genunchii mei sângeroși să adormi și tu cu ele sub cap să le auzi pocnind în geam și când vei vrea să te

Începând cu 1 septembrie 2007, SOLDAT(ul) CU BOCANCII PREA GREI mărșăluiește pe ulița poeziei purtat de ARIPA DIN SPATELE GLONTELUI. Sunt liniștit - am reușit să ajung la final. Atât. De fapt,

slujbași cuminți măturătorii curăță patinoarul de zăpadă acum din ochii mei întorși o altă ninsoare începe să cadă nu știu ce se-ntâmplă-mpotriva zăpezii e-ndepărtată zilnic și de mai multe

de două ori pe zi merg de-a lungul unui râu gălăgios dar pentru mine râul e asemenea unui copil care nu se oprește din plâns pentru ca fiecare drum al meu să se petreacă în liniște în nopțile

nu știu cât mai vrea să ia din mine poezia am ajuns să scriu cu sângele Mamei de aceea deseori mă gândesc la frunza rămasă de astă-toamnă între geamuri de aceea deseori înspre tine ochii

cum ți se pare de la mansardă prin norul de fluturi cât îngerii prin norul de îngeri orașul mort? luna abia își scutură putregaiul peste capetele noastre o adiere de vânt mă leagă la ochi cu

sclav în iubire să fii dar să ai după cine să mergi în genunchi după cine să amețești privind să umbli numai ca-ntr-o beție care nu vrei să se termine și rareori trezit să nu ai timp să te

aș vrea pe mine copil să mă aduc ție nevinovat și-ncrezător în tot ce mi-ai spune uimit s-aștept în nemișcare cu pleoape tulburi lumea-n zadar aș înțelege-o dar ai avea pe cineva

(cred că mi-a fost ursită cu toate că nici nu știa deosebirea dintre cel care gândește și cel care caligrafiază) când prima dată am văzut-o la hazna abia ridicând găleata făcându-mi-se milă

De mult te uiți la mine de când stau pe malul acesta? Am văzut dimineața în vale. Dar pește ai prins? Nu n-am prins dar am văzut dimineața în vale. Tu mă privești de-o viață. Așa e. Acum nu mai

Iubitul meu poartă sămânța. Asemeni cerului ce-și poartă stelele lui el este generos ca răsăritul soarelui și ca luna înainte de apusul ei. Ai zice că acolo se îndreaptă tot zâmbetul lui. Eu sunt în

voi călători ce traversați regatul acestei inimi care nu va-nceta să fie regatul unei slugi – dar poezia e singura eternă dinastie – nu trebuie să vă opriți în dreptu-mi nu vreau onoruri lacrimi și

voi călători ce traversați regatul acestei inimi care nu va-nceta să fie regatul unei slugi – dar poezia e singura eternă dinastie – nu trebuie să vă opriți în dreptu-mi nu vreau onoruri lacrimi și