numele din apa sacră

așa am primit apele, darius, odată cu numele. se făcea că mi-erau părinții plânși. eu nu înțelegeam. spre altarul bisericii, era decembrie, urmele oamenilor îmi rămâneau pe frunte. fiecare se așeza pe lângă un zid. târziu, au construit zidurile în ei. unul câte unul. să fie casă pentru prunc. să fie apărat de ursirile rele. pruncul vedea cum cărămizile îl privesc grav, cu ochii lor negri, prin spații imposibile. și nu înțelegea, darius, nu înțelegea cum de mama avea mâinile pline de cenușă, cum de tata scria pe coloana de morți \"aici am botezat o fiică a Domnului\". iar ochii aceia aveau centrul pretutindeni. cum nu știa nici vorbi, pruncul ce eram își trecea numele prin flacără. să își ardă așa, de la început, soarta. nici vântul nu era pe atunci potrivnic, darius, nici zăpezile nu sângerau la amiază. așa erau vremurile, pe umerii părinților. și zidurile erau tot mai în carne, se ridicau încet, până când pruncul a devenit grăitor. și fiindcă nu se mai putea desprinde dinlăuntru, a început să citească în oameni, darius. le vorbea în somn. despre ei. îi striga pe nume, să îi trezească, să le amintească așa, în fiecare zi, că există. într-o zi a uitat să respire. a umblat pe sub ziduri, a întâlnit morții vii. de spaimă, a început să le scrie pe oase,apăsat, numele. tremura odată cu pământul. așa a înțeles că vuietul din inima păsărilor e semn de trecere. și a trecut. în arborele de lumină s-a închinat pentru ei, dezrădăcinații de sacru. de atunci, darius, de atunci pruncul ce am fost îmi umblă prin nume. și nu mă lasă, noaptea, să pierd apele.