mircea lacatus

în vacanțe stăteam acasă pe lângă tata pe lângă cai uneori îl mai ajutam prin ogradă alteori îl aduceam acasă de la crâșmă el mă ținea de mână se legăna ușor și zâmbea de cele mai multe ori

iarna se întuneca devreme și noi ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol oglinda rotundă prinsă în spatele ei ca într-o magie sporea lumina în odaia noastră ne înghesuiam toți la o masă

iarna se întuneca devreme și noi ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol oglinda rotundă prinsă în spatele ei ca într-o magie sporea lumina în odaia noastră ne înghesuiam toți

când eram copii mama spăla hainele cu mâinile mi-o amintesc și acum în ogradă aplecată peste covată cum le storcea și le răsucea nici un strop de apă nu rămanea în ele erau puternice

cred că v-am mai spus mama a fost țigancă ea avea câteva obiceiuri stranii pe care mai târziu nu le-am mai întâlnit la altcineva bunăoară primăvara lua niște vase de lut și le umplea cu

bolnav odată demult am fost tare bolnav era pe vremea copilăriei mele aveam febră și deliram mama draga de ea veghea la căpătâiul meu plângea cu mine râdea cu mine în toată vremea delirului

uneori tata aducea acasă un pepene mare îl punea în ciutura fântânii și-l lăsa câteva ore în apa întunecată și rece nouă ni se părea că se umple și mai mult de mister și dulceață îl tăia

noi ne-am cunoscut într-o toamnă târzie stăteam la mijlocul viei și în genunchi rupeam din aceeași ciorchină la joasă înălțime zburau avioane de vânătoare și nu ne puteam auzi

mama se ducea de bobotează la biserică stătea cuminte la rând să primească apă sfințită apoi rupea o ramură de cais o scutura de zăpăda și-o punea în vasul cu aghiasmă spunea un tatăl nostru

de-aș găsi un nor de piatră aș ciopli în el chilie cu trei trepte lângă vatră și la ușă iasomie paseri ar veni cu drag ca să-mi cânte la chindie și eu stând așa pe prag aș ceti

cursurile se țineau într-o clădire frumoasă peste drum strălucea catedrala sfântul iosif în pauze dădeam fuga la biserică liniștea răcoarea măreția arhitecturii mă ajutau să evadez zilele

într-o zi n-ai venit la școală și banca ta a rămas goală toată ziua am privit într-acolo căzusem într-un vid care mă dezintegra până a doua zi am murit de o mie de ori când ai

pe strada mea cu case vechi bătrânii își plimbă câinii bătrâni la ferestre doamne bătrâne țin în brațe pisici bătrâne noi stăm cu chirie într-o casă veche casa are la stradă un

roman autobiografic nepublicat în veci eram nouă frați și toți eram sănătoși niciunul nu aveam vreo meteahnă în casă vorbeam românește părinții vorbeau cu prietenii și cu rudele încă două

poporul meu e un castel în ruină năpădit de buruieni si înconjurat de ape cine să-i redea strălucirea cine să-i sece apele din jur cine să-i descifreze blazonul căzut cine să stea la

se legăna căruța ca un prunc în pântecele văzduhului se legăna mama în căruță ca un prunc în pantecele maicii ei mă legănam eu în pântecele mamei mele tinere și căruța cu roțile ei de

am fost un copil cuminte eu dacă stau să-mi aduc aminte poate puțin prea singur în toate tristețile mele poate puțin prea trist în toată singurătatea mea visam la o copilă blândă cu ochi

iubito mi-ai fost într-un vis ne țineam de mână și mergeam pe coama unei case cădeau olanele sub picioarele noastre și se spărgeau de lună aveai o rochie albă se înțelege și piciorul

nu te îngrijora iubito o nuntă se va întâmpla în partea nevăzută a lunii din toate cămășile mele albe ți-am cusut o rochie de mireasă manșetele tari au ramas în afară ca niște fluturi mari

mâine e sfârșitul lumii iubito ci vino dă-mi mâna să mergem știu un loc unde am putea muri în locul acela nu mai sunt amintiri nici despre ce va să fie nici despre ce-a fost și te vei

nerușinate toamna și iarna se sărutau în fața mea mi-am ridicat gulerul hainei am suflat cald în palme și-am trecut pe lângă ele aproape indiferent câteva străzi mai încolo te-am întâlnit

în fiecare toamnă copacul de la fereastra mea se dezbracă sfios îndelung ca o mireasă prea tânără a câta oară frunzele lui îmi intră-n odaie aceleași numai eu mă aplec tot mai greu tot mai alb le

nu te lăsam să pleci dacă știam că în locul tău se mută nudă și nerușinată singurătatea am încuiat ușa am bătut-o în scânduri ferestrele așa le-am lăsat cu umbra ta pe ele m-am depărtat de