mircea lacatus

când eram mic îmi plăcea să calc pe cărămizile proaspete piciorul meu intra adânc în lutul moale fără să le deformeze prea tare mama le lăsa așa să se usuce apoi le punea la ars sunt multe

mi vine să plec așa desculț pe calea ferată să sar de pe o traversă pe alta să fac echilibristică pe șinele fierbinți și la o vreme să mă așez să-mi scot merindea din rucsac și în timp ce

dacă te iei după pietrele acestea albe pe care le-am așezat una după alta într-o spirală ușor suitoare la capătul ei dai de un copac pe care în copilărie am scrijelit un nume de

nu ieși afară e un vânt idiot am auzit o voce am ieșit în cămașă m-am uitat din ce direcție bate si-am pornit împotriva lui treizeci de secole l-am despicat cu pieptul l-am făcut de ocară cu

când eram copil chiar într-o vacanță m-am dus cu mama la pădure adunam vreascuri mai mult coaja care cădea de pe trunchiuri le puneam într-un sac mama era slabă avea mâinile frumoase și ochii

din ceașca mică uitată în gradină soarbe un graur * pe scaunul vechi o ființă gracilă e umbrela ta * orașul nostru l-am bătut toată vara tu nicăierea * hoața de lună prin fereastra

valeriu gafencu era student și-a murit de ftizie în închisoare în fiecare noapte își punea pe piept sub camașă o cruce ca pe o logodnică avea chipul luminos și trupul ușor de înger valeriu

am luat o carte ca tot erau cinșpe ale lui ianuarie am deschis-o și din ea a ieșit miros de bună mireasmă mi-am facut cruce te trei ori și-am intrat în ea ca într-o cămașă curată

căci vine vremea și acum este mântuirea ea bate la porți samariteanul milostiv suntem întotdeauna noi niciodată nu ne vedem coborând de la templu cum trecem pe lăngă cel căzut strângând

am îmblânzit o haită de lupi care mai de care dihanie i-am dat carne de oaie și miere din stupi am învățat-o să tragă la sanie în ținutul acesta străin departe și de tine și de muică am băut

niște cărări mi-au rămas pe un munte câteva fulgere într-un rucsac de școală un râu ce curge domol către vest învățând mereu să moară pe altă limbă nu mai am pe nimeni în țară un șir de

după mai multe zile astăzi am ieșit afară supărat pe mine vântul îmi trăgea palme reci și usturătoare mi-au dat lacrimile și-am râs din stradă am privit numai cerul asfaltul era atat de

virgil titarenco PROFETUL scrie pe(hermeneia) site-ul pe care cu onor îl direcționează o poezie de crăciun o blasfemie o grozăvie nici măcar adversarii cei mai înverșunați ai lui Hristos ca

nici anul acesta nu ninge de sărbători fiii mei privesc îngândurați pe fereastră numai în globul de sticlă când îl scutur cu forță fulgi mari de zăpadă se rotesc în jurul moșneagului jucăria

decembrie înnuorat fereastra dă în curte ziduri înalte surde de două zile sunt la infirmerie cu fruntea lipită de geam încerc să liniștesc un început de ulcer în curte năvălesc soldați

la intrare erau cerșetorii am trecut în grabă nu i-am privit am văzut un bătrân avea masca morții pe chip și m-am întristat apoi am întâlnit un prieten l-am îmbrățisat și l-am desprins de

pe ponte vecchio un bătrân hrănește pescărușii de câteva zile mă opresc și-l privesc azi mi-a pus în palmă miez de pâine facem amândoi gesturi ciudate și păsările se rotesc în jurul nostru

se lasă toamna peste lume de apă și foc coviltir atât de frumoase pronume atât de frumos cimitir acolo sunt mama și tata și fiul la umbră de tei moștenirea lui a fost gata un loc să

copaci în flăcări pamânt în flăcări-un freamăt cad frunzele în casa veche pe un perete revăd copilăria sunt iar acasă totul e la fel-numai caisul uscat toamnă târzie un gândăcel pe