poarta sărutului

Cîtă frumusețe în acest poem! Probabil limba română a fost dată pe pămînt, ca parte a logosului, pentru a putea făuri asemenea poeme! Exagerez? Bine, citesc și a patra oară textul. L-am recitit. Nu-mi schimb părerea.

\"să te naști într-un port la ocean
ești sortit de-apururi plecării\"

O asemenea deschidere e cu atît mai acaparatoare de spațiu cosmic, virgulă, cu cît:

\"nimeni nu rămâne pe țărm
nici femeile și nici copiii\"

cu atît mai mult cu cît:
\"sufletele lor ascunse
în trupurile corăbiilor\"

Finalul e la fel de tînguios precum \"Cîntecul miresei\" în noaptea nunții:
\"tu stai cu picioarele în apă
și astepți o barcă
să te ducă de partea cealaltă
unde tatăl tău și cu mine
pescuim perle pentru rochia ta de mireasă\"

Acest poem a fost scris de o mînă de poet, dictat o voce de poet și gîndit de o minte poetică.

Stea!

Care să fi fost adevăratul motiv al navigatorului călător, de vreme ce s-a legat de catarg ca să asculte cântecul sirenelor?
Să fi fost, pofta de amurg, să fi simțit oare, că mai are nevoie să învețe că e frumos cerul, fără să-și mai dorească, apoi, să mai împărtășească înțelesurile?
Sau i-a fost pur și simplu dor să mai asculte cum s-ar leagăna florile de câmp, ca să-și poată reaminti gândul ”Doamne, uite cum își anină florile cerceii, dumnezeiesc de frumos”...
Un navigator nu se poate să nu-și fi amintit că drumul se întâmplă atunci când valea strânge laolaltă și dealurile și munții și poate că e și firesc să fi tânjit și după glasurile sirenelor, dacă sunt încă atâtea răsunete în miezul de piatră, atâtea zgomote fără cuvinte...
Era deja obișnuit să le îndruge, să murmure, să le bolborosească și sirenele poate că i-or fi suspinat atunci, s-or fi rostogolit deasupra acestor valuri, pentru ca el să se fi încumetat apoi și să se mai legene cu firea.
Să-i mai rămână, astfel, un alt netrăit, o altă bucurie, o altă neîmplinire, aceeași dragoste și, poate, o altă moarte...
Doar așa, chemarea sirenelor ar fi putut alipi freamătul lui de suflet, într-un gând...
Dar Sirenele își unduiesc privirea, cozile sunt ca mătasea, marea îl îmbie cu alte cântări, auzul îi e fin și mai fin decât tânguirea depărtată a valului, iar el, navigator, legat de catarg, plutind între smeritele înțelepciuni și tâlcurile valurilor vechi, ascultă melodia sirenelor începătoare de poezie, gândind rătăcit, pe care dintre ele și-ar dori-o în acvariu?...

acord asadar o stea.