mircea lacatus

stau întins și privesc cerul mă gândesc la zbor la nemurire și la alte chestii de astea numai când scriu în gând o poezie și apari tu săltând peste hainele mele mă întorc pe partea cu inima mă

astăzi am fost în gară sa văd trenurile o bucurie mai veche când dispăream de acasă ore întregi mă găseau la capătul câmpului așteptând știam când trec trenurile de marfă știam când trec

tu ai noblețea unei regine vestite chiar dacă umbli adesea în zdrențe podoabele tale din tinichea pe degetele desenate perfect strălucesc mai tare decât aurul de la temple pe chipul tău nu se

dintre toate astrele cerului zeul cel mare a pus om numai aici pe pamânt între cele patru fluvii în partea femeiască te-a zămislit pe tine cea mai frumoasă făptură între cele ce cântă cu glas

am să plec din orașul acesta pentru câtă vreme nu știu mă întorc mai tânăr și mai înalt cu pletele mai negre ca niciodată toți vor trece pe lângă mine singur câinele casei mă va recunoaște de

la capătul străzii mele e un castel alerg uneori prin parcul sălbatic după un animal care nu mai există ultima oară mi-a ieșit o bătrână în cale te știu alergând după fiara aceea

vezi tu măi mamă că primavara vine și fără tine în grădina neângrijită tot mai răsar ghioceii și câmpiile verzi se fac galbene de atâta păpădie ne făceai coroane din ele și ne declarai pe

uneori pe acoperișul casei noastre se odihnește un albatros el știe că în inima mea vuiește marea și că oasele mele fragile sunt clădite din scoici cântătoare prin venele mele se aleargă

în fiecare dimineață mișcările tale moi de felină îmi dau siguranța și pacea de care am nevoie peste zi în mersul meu pe sârmă

astăzi am rămas acasă am înfipt cuțitu-n masă și în coala de hârtie ca să-ți scriu o poezie tu-ai venit ca o pisică să nu mai aud nimică mi-ai pus palmele pe pleoape obosite și

am trecut prin luna-park și-am tras cu pușca am câștigat o pisică de pluș albă cu dungi aurii și ochi de mărgele negre am să ți-o dăruiesc împreună cu un bilet de călătorie în partea nevăzută

satul acela nu avea incä un nume izbeam de o piatră rotundă cana mea de aramă cu care încercam apele și-am făcut din ea un idol nici prea mic nici prea mare semăna cu tine cum stai tu cu o

a nins toată noaptea pe strada mea și s-a făcut un pogon de alb nicio umbră nu întâlnești de la un capăt la altul nicio urmă de fiară e frig aici poți să vii liniștită o să facem un om de

gândurile îți zboară urmărind siluetele asemenea rachetelor sol-aer-sol niciunul nu-mi străbate sternul niciunul nu-mi rănește fruntea doar eu mă balansez pe o sârmă de înaltă

m-am săturat de aceste orașe gigant de poduri de fier trecând peste poduri de piatră trecând peste poduri de oameni trecând m-am săturat de aceste ziduri de oțel ridicate în fața zidurilor de

dacă aș vrea cu tot diandinsul să pornesc într-o călătorie numai cu o busolă desenată în palmă să trec peste nesfârșitele câmpii prin grădini cu flori carnivore peșteri adânci prin care curg

frumoasa mea din geam de florărie azi îți trimit un porumbel cu ciocul alb și aripi de hârtie ți-am scris o poezie chiar pe el am să-l lansez de la etajul șapte și sigur o să zboare în

azi am fost cu alexandru la zoo pe-o alee ne-au întâmpinat păunii păsările acestea mari nepământene treceau printre noi sărutându-ne mâinile m-am asezat pe o bancă și-am privit îndelung la