când toate nu mai au nume

de ce as mai vrea sa fi inger, cand (tu) nici macar nu stii ca sunt om? de ce ti-as citii \"cateva intamplari nefericite\", doar ca sa te fac fericita?
de ce-as mai purta un nume si un trup si niste maini si \"aceeasi cautare de tine in apa oricarei iubiri\"?
\"decorul e astazi schimbat\"(?): eu citind singuratatea ta, tu scriind glorioasa odisee a singuratatii. \"ce prabusire frumoasa\"!
paradoxal, nu... nu \"suntem prinsi in aceasta panza transparenta\". eu nu vad nimic (\"unii o numesc simtire\"), tu visezi \"subtil o biblie invizibila\" (\"altii o numesc iluzie\").
\"aleg cateva poezii sting lumina\" si nu mai vreau sa fiu omul ingerului meu...

Pana la urma, Ela, aceasta \"denumire\" a lucrurilor care ne vin de departe, din adancuri, nu e ceva chiar atat de rau. De aceea ma intorc la al tau darius care are in el acel nume-genune care trece cititorul dincolo si nu ii mai este frica.
Poemul asta il insemnez virtual, pentruca zic eu marcheaza o etapa noua in scrierea Elei. In orice barbat exista un zorba, dar Ela ne spune aici mai ceva ca Nietszche ca acest zorba a zis la un moment dat \"la naiba!\" si a plecat in Creta sau altundeva unde Dumnezeu nu ne-a uitat, inca.
Un poem de citit pe indelete.
Bobadil.

Ștefan, \"tu scriind glorioasă odele singurătății\" - voi păstra aceste cuvinte, fiindcă au numit ceva ce eu abia am putut lăsa aici în vers.

Andu, schimbarea cred că ai perceput-o de mult, în latența ei, sau în semnele difuze lăsate prin alte poezii și îndeosebi în jurnalul din lhasa. Pentru că nu pot spune mai mult, îți las o imagine care completează o anume revelație. Îți mulțumesc pentru virtuala lumină.



(foto: indigo)

Ela

Ștefan: odiseele (desigur, ce am acum cu odele nu știu)

ce prăbușire frumoasă my lord
(Ela)

sunt abisul din tine - mareata angoasa
pe stanci te-ai suit evadand catre nord
dar mi-esti drag si-ti doresc prabusire frumoasa -
welcome back my lord

In acest poem te cufunzi...lasi cuvintele in Dumnezeul lor
devenind sfant... nu pot sa fac nici un comentariu... nu pot
sa-l ating dar sa repet ascunzandu-mi slabiciunile da... rup cu o nesupusa tristete cateva strofe...

\"nu în orice bărbat e un zorba
și nici eu nu am atâta drum printre stânci
să pot fărâma de ele neputința
să te adun așa târziu din viața altor vieți\"... am inchis
ochii...\"ce prăbușire frumoasă my lord\"... o noapte buna!

\"pe stanci te-ai suit evadand catre nord\"
(dan norea)

evadatul meu drag,
treci încoa mai la est,
altfel vin și te ard
after that, all the best

așa la secundă atât mi-o fost inspirația. dar mi-o plăcut hazul! o prins binie în aiste momente grave rău :))

Ela

Cum să nu las cuvintele Dumnezeului lor? Atât am putut să mai fac astăzi. Uneori întâmplările ne sunt date spre a lă adăposti în tăcere sacră și a trăi, în numele Celui ce ni le-a dat. Chiar și ea, tristețea (sau așa i-a fost dat numele), cea de tine simțită. Mulțumesc.

Ela

Interesantă apartenență la nimic. Nu îți poți defini, în mod voit, nici temerile și nici căutările. A trecut ceva vreme de când mi-am aplecat privirea și gândurile la retorica versificației tale. M-a surprins, evident în mod plăcut, oscilația ta între simțire și iluzie. Sunt mai mult decât convins că atunci când vei alege una dintre ele, te vei defini mai amplu. Te vei decide cui aparți și incotro te vei indrepta. Ideea căutării tale în tine, căderii iluziilor tale în acel EL și metamorfoza palegoriilor tale sunt plăcute. Aștept continuarea...

\"cand toate nu mai au nume\" e echivalentul subtil al \"iesirii din scena mintii\", al mortii.
limba, numirea ne predetermina fiinta, ne predetermina gandirea, e singurul lucru pe care imaginandu-ne ca a disparut, ne imaginam moartea.

insa a merge pana la a spune ca \"suntem prinși în această pânză\" e prea mult. ma mir cum Nietzsche de mai sus nu a vazut platonismul asta si nu a facut o figura acra.

eu aș bănui că este un text dedicat cuiva anume, cuiva care din păcate nu-l poate citi și bine ar fi să mă înșel!
Despre maturitatea cuvintelor în care îmbraci simțirea și mai ales tristețea nu voi spune nimic.
Numele piere împreună cu obiectul reprezentat ar părea - sau teama de al rosti într-un \"după\" dureros te face să-l lași să plece împreună cu \"acela\"?!
Întreb asta aplecat asupra titlului.
Și totuși văd în textul acesta mișcare, nu este o înmărmurire, nu știu...!

o imagine pentru toamna pe sfârșite, pentru poemul tău translucid și pentru că nu te-am mai \'vizitat\' de mult.
Îmi place cuvântul \'închiși\' pus în finalul poemului, nu îl trunchiază, ci îl închide întru mod cât se poate de artistic.

Toate cele bune!

Un poem în care nimic nu mai are nume și rămâne doar aceiași căutare de tine în apa oricărei iubiri
Ne prăbușim cu toții, inevitabil spre ceea ce ne-a fost scris încă de la început prin condiția noastră umană. Deosebită mi se pare imaginea unui drum străjuit de stânci cu un călător singuratic sfărâmând cu îndârjire de ele neputința.

să te adun așa târziu din viața altor vieți


Tare frumos văd eu versul ăsta. Risipim clipele vieții noastre pe alte drumuri și uneori nu ne mai putem întregii deloc pentru a merge mai departe!

aleg câteva poezii sting lumina
iar când nimic nu mă mai cheamă din viu
plutesc în golful ochilor tăi

închiși

Aleg strofa asta și cu ea în brațe străbat marea cenușie cu dorința de a ancora un vis în adâncul unei inimi... deschise!

Printre atâția spini două flori alăturate...

într-un

Doamne, ce am azi că greșesc prea mult?!

Florin, în mine percep bine simțirea, e dincolo de orice iluzie. Chiar dacă se întâmplă ca la final de un drum să realizăm toți că și ea, simțirea, e parte dintr-o anume iluzie. Iluzionistul cel fără moarte o fi știind el de ce. :)

Adrian, poate e prea mult spus. Poate că îndrăzneala asta are în ea un sâmbure. Iar pânza aceasta e percepută chiar dacă știm sau nu știm că o percepem. Nu am decât rareori asemenea \"îndrăzneli\". Mulțam pentru buna vedere.


Valeriu, eu când dedic, chiar scriu că este dedicație. În rest, e mereu felul meu de a construi personaje interioare, unele prind esențe din cele din juru-mi sau din viață sau din cărți sau din oamenii simpli etc. Însă, da, un fir al ariadnei, în \"numele care piere\". Mulțumesc mult.

Danuța, e miez de toamnă, și vezi cât de tandră, câtă lumină ni se dă amu. Rar asemenea toamne. MUlțam, foto este așa, pe inima mea.


Magdalenă, mă bcuură că ai văzut imaginea aceea, ai parcurs înțelesul, e ceva ce stăruie într-o viață de om, chiar și atunci când măreția îi este destinată. Da, floarea de cactus. Mai știi euphorbia elegans? Mulțumesc, păstrez totul.

Ela

Am tot dat ocol aici înainte să spun ceva. Și nu știu cum este dintr-odată atât de limpede, atât de senin. Așa că eu vin aici ca un cititor fără vedere de la ochi, dar cu vederea aceea din piept care este folosită după situații extreme și spun că am început să simt abia acum culorile, când nu le mai văd. Și la tine culoarea este puternică și chiar îmi vorbește.

Să îți vorbească nuanțele sufletului, cu înțelepciunile toate. Oriunde, în orice timp. Mulțumesc.

Ela