departe îmi pieptăn părul tot mai departe

Ocolind miezul poemului, privindu-l doar prin citire, iata ca simt ceva nou in spatiul lui... ai reusit sa intrupez
printre cuvinte miscarea... poemul de acum misca se
traieste... se clatina... se prelungeste... cuvintele
capata gust:

\"departe
îmi pieptăn părul tot mai departe
te va atinge
o iluzie precum iarba speriată
degetele mele fără început\"

Mulțumesc, e într-adevăr un vals aici, un vals pe scena dintre viață și moarte. Tot mai departe, în lumini rubinii.


Ela

Despărțirea, ruperea de liantul cu iubirea domină și această poezie a Elei Victoria Luca. Scenariul este unul trist, specific, în care predomină planul departelui, al izolării în pustiul mirific. Versul \"Departe îmi pieptăn părul tot mai departe\" poartă în el germenele purificării, al alungării întregii povești dramatice, căci eul liric își găsește refugiul în lumea amintirilor - \"tăcerea celor o mie de zile/inelul absenței\" - și a mării, \"unica respirație\", identificată, precum și în \"Absurdul\", în ipostaza apei amniotice.
Tăcerea este panoramică, nicio voce nu răsună în poezie. Este doar eul liric, străpuns de \"numărul roșu\" (iubirea) care \"ia formă de piatră\", cel ce întreține atmosfera, de altfel, tristă. Iar izolarea sa, a iubitei, nu exclude anumite reverberații asupra lui (id est, bărbatului): \"te va atinge/o iluzie precum iarba speriată/degetele mele/fără început/pleoape rătăcite\".

Aici, da, aici a avut loc o trecere pirn cercul absenței, cumva ca în \"pieta în auriu major\", aici totul se învârte într-un igluu de lumină, o izolare în departe tot mai departe, pentru a reveni într-un număr de roșu în calendar, care se face piatră, prețioasă, de suflet. Mulțumesc, Eul acesta își caută încă esențele.

Ela

Din nou, un joc.
Randurile tale m-au dus in departari grele, ca poveri iubite apasand umerii ce se inalta, se tot inalta.
M-am intors de acolo si ... m-am jucat un pic.

ea își deapănă părul lung,
foarte lung
pe drumuri ce urcă spre zare
el umblă noptatec pe pleoapele ei
cosițele-i strânge în pumni
fără să știe că peste toamnă
părul se face foc
și-apoi curgere
și-apoi constelație
(i se va spune Berenice)

Cu drag, M.

Îngădui, dacă din jocul tău cosițele se fac flacără peste toamnă și se coc așa castanele sub ochii strângătorilor de strugure. Mulțam pt joc.


Ela

ela
celor o mie de zile pe marea care i-a furat inelul cand a dat sa-i sarute mana doar luna l-a prins in cornul ei ascutit si asteapta un alt patrar si sa coboare si sa urce sa i-l puna iar in deget pentru inca o mie de ani...

marea e singura căreia îi permit să îmi fure cu totul și lumina, și cele o mie de zile, și auriul absențelor-prezenelor, să mă ducă oriunde, cât mai departe. În okeanos.

Ela