Miruna Dima

e nevoie de un text la mâna a doua că întâiul era prea frust și vorbea de copii striviți sub povara părinților de zilele în care vrei să te așezi pe jos și să rămâi acolo să nu te mai

Don't get me wrong sunt copilul unei mame care pare-se m-a vrut dar n-a știut sau n-a putut car după mine o lipsă care nu s-a ostoit niciodată o singurătate cronică chiar și-n prezența

de-aici se vede amurgul mă mângâie posesiv pe creștet devin tot mai mov, figura mai pală, ridurile din ce în ce mai adânci, mă-mbrățișează sufocant îmi îmbracă pulpele în ruină și sufletul în

zburătăcită pe aripile zilelor învârtindu-mă de la o intenție la alta printre toate lucrurile ce cresc prin viață multe din ele fără sens ocupată cu spartul stalactitelor din inimă întoarse

aș vrea să fiu portar toată lumea m-ar saluta dimineața, poate chiar mi-ar povesti despre copii, dureri omenești și leacuri, aș putea privi umbra copacului mutându-se de-a lungul zilei în

toate astea în singurătate nu e niciun Mic Prinț care să pună întrebări sincere curate iar tu nu știi cum e nu ai cum deși poate suntem o armată întreagă cei cărora ni s-a întâmplat în

tocurile care fac mersul să pară nesigur fustele care par să ascundă vreun secret oare asta înseamnă să fii femeie părul lung netăiat amintind poate de alte vieți cu indieni și stânci

într-o lume firească nu mi-ar trebui blush cremă de zi cremă de noapte ruj, anticearcăn și tot așa pentru că stând în soare și în vânt chipul meu ar avea libertatea cerului și a

poetu’ cică era șomer și viața i se desfășura în linii sincopate printre lipsa banilor de chirie certurile cu cei sus puși și chiștoace arse direct pe masă mă tot întreb de țigări de unde

copacii albi pădure mută sub zăpadă sufletul celor duși mă apasă cu amintiri și regrete sub ramurile lor. nu știu unde-s sunt ca fata cea autistă știe cineva unde s-a dus? unde se duc după

iarăși răsărit brutal pe chipu-i prăfos - desface șaua

acum îmi lipsește mirosul de tutun pe stomacul gol pe care îl uram - mereu te găseam în bucătărie cu țigara aprinsă și undeva-i un gol ce se ascute uneori noaptea sau mă pândește în

flori uscate înșirate de-a lungul aleii mi-e sufletul absent în căldura toridă lumânarea arde mută o lume prin vată distantă își stinge ecourile în osul sternului nu simt vibrația nu aud

ceață pe cărare peste mări și zări la doi pași nimic inteligibil un scrâșnet înăbușit în stern și nu pot să spun de ce soarele îl știu și mâna clară a maestrului și totuși printre ghemuri

doar oamenii pot inventa cântece și încerca să fie un fel de păsări de greieri doar ei pot face flori din hârtie și apă din pământ sau ceva cu niște pensule un zâmbet de Mona Lisa și mai

în măruntaie bate un vânt dureros de stepă aduce cu el ciulini prea ascuțiți nisip și urme de sânge ochii mi-au încremenit pe un apus pe care nu-l pricep soarele, chinuitul, se duce deși nu

șoseaua se-ntinde orbitor sub pleoapele răsfățate nu dorm dar încerc prelungirea visului spre aerul din jur el în stânga mea conduce și mă apără de umbre o străfulgerare: oare cine a

dear terapeuții sunt în vacanță așa că ce-ar fi să ne trăim naibii viețile fără rahatul ăla de facebook teve și tot restu’ prea multă melodramă spleen, beton și peturi aruncă-ți hainele ce

și dacă ești femeie în clipa iubirii te frângi oasele tale delicate de luptător cu sabia neascuțită îți ies prin piele prin coșul pieptului și dacă ești femeie împlinirea înseamnă să te

aproape niciodată nu e cum vrem afecțiunea schimbată de-o mânie care nu-i a noastră o umbră veche pogorâtă din senin obiecte transformate în jur cerul cade în lacrimi pe coșul

se pare că poezia e bună numai amară mereu picioare târșâite voci înecate în fum copaci ce duc greutățile iernilor fără de sfârșit se pare că în secolul ăsta evantaiul pictat râsul unei