pânza freatică a zilei dintâi

respirația mea odihnește nisipurile, darius, cele scurse din pumnii tăi, amestecându-se-n septembrie cu apele mestecenilor. știi, fiecare drum al tău e o elocvență a tăcerii, fiecare pas al tău dincolo de pânza freatică a zilei este o greutate a sângelui decantând următoarea silabă. mă atinge insomnia rădăcinilor, mă obosește desprinderea ta din mine când pământul vibrează a brun vâscos. singurătatea mea, darius, o violență a vântului, tangențial cu obsesia frigului. să numeri nehotărârea, parabola ușilor închise, trecerea din anotimpuri în voluptatea unicului fără nume. să lași oriunde pete de alb, ca un blank, un stop cadru, aici nu se mai filmează, aici nu se mai trăiește, aici se întinde marele vid. trecutul se întâmplă în genunchi, darius, stând aplecați spre a nu ridica fruntea. spre a ruga drumurile să tacă. așa, ca o rană care presimte vârful săgeții. dau acum deoparte și apa și nisipul. vara asta nu le-am mai atins, darius, vara asta a fost doar un alb destinat cuvintelor. am desenat trei luni ploi, pescari și sălcii. așa cum iubeam eu țărmurile când nimic nu se întâmpla dincolo de tomis. întrebările mele și norii de onix erau singurele momente prevestitoare de furtună. îmi lipsește acest pergament al înserărilor, darius, îmi lipsește catargul și golful vânăt. liniștea mea de acum e o epidermă prea fragilă pentru a susține fluxul continuu dintr-o iubire într-o absență. și de aceea azi îmi port întâiul septembros ca pe o umbră calcifiată. îmi voi decora luna cu senzațiile unui atol preaîndepărtat.