Ela Victoria Luca

nimeni nu îl auzea când venea se așeza pe marginea gropii ud și cu noroi în pantofi strângea rădăcini mă privea mâhnit îmi făcea semn să tac ochii însoțeau gestul de înălțare a

deschid larg prima apă așa începe fiecare noapte când forma ta rămâne întinsă peste prag îmi plantezi pasiunea cu rădăcinile răsucite prin emoție mă rotesc în tine mă învârt până cînd liniile

stau întinsă perfect pe o dușumea care arde nu îmi simt corpul nu simt nimic am doar numele stins în cenușă caut lumea de la frunte în sus privesc tavanul cu sfinți așa pot respira cât

obosesc îmi scot cu grijă pantofii dresurile rochia mă strânge orice pânză am stat prea mult timp în alți oameni mi-au descusut tivul bretelele mi-au rupt nasturii din jurul claviculei

întinși în noi așa plante năucite de arșiță ne adorăm când ceilalți își dezmembrează visele ascultăm cum le sună stingerea și refuzăm să îi urmăm purtăm însemne mai largi decât gurile

și la capătul străzii mă opream de fiecare dată printr-o tăietură în asfalt priveam umilirea ierbii vinete ghemuită ca o frumusețe destinată nevederii rupeam fir cu fir să îmi acopăr miile de

el îmi spune să tac să nu scriu să nu râd mă leagă înăuntru mă strânge bine de oase mă îneacă în propriile cuvinte până când din mine nu mai iese nimic așa nu pot atinge așa nu pot întinde

privesc amănuntele vieții mele pietrișul fin în care descopăr o reală dovadă a existenței numele lor colțurile întâmplării trucurile morțile din amieze Vechiul Testament și memoria

dezlegată de sentimente îmi lipesc mâinile pe trupul tău culcat în plantația densă a întâmplărilor vocile tale urlă vocile tale ridică furtuni munți fluizi pe care merg hotărâtă ca atunci când

cine seamănă pierdere pe sub epidermă acoperă inconștient orice spațiu niciun paradis nu durează în fragilitatea secundelor nicio grădină suspendată nu își păstrează minunea dacă ai pielea

trec prin tine ca printr-un oraș fără intersecții străzi paralele chipuri desfigurate de violență mă chircesc o secundă îmi e sete mă cufund sub pleoapele tale beau lacom până când sarea se

lucidă te las să îmi greșești în fiecare zi am toleranță la dezamăgire am în vertebre iertarea te las și astăzi și de o mie de ori să îndeși mâinile în carnea mea în mintea mea și să rupi să îmi