nașterea tatălui din șapte pântece

nimeni nu îl auzea când venea se așeza pe marginea gropii ud și cu noroi în pantofi strângea rădăcini mă privea mâhnit îmi făcea semn să tac ochii însoțeau gestul de înălțare a vegetației unde adormeam ca un foetus se născuse din acele femei rotunde șapte pântece împrejumuite cu busuioc era transparent și tot mai departe de gardurile din sârmă ghimpată ale lumii tatăl meu foc ardea gutuii dați în floare ardea sălciile ura dulceața amară ura plânsetul în van își dădea cu funingine pe față pe trup pe glezne se scălda în apele verticale în amiaza mare asculta lângă ușă cu picioarele întinse cum se ridicau din ceață grâul cânepa mestecenii le cresta cu grijă tulpina să aibă pământul sevă și a doua zi nimeni nu îl auzea când pleca arunca noroiul în groapă fărâma semințele și le presăra în urma lui din aceste plante își aleg femeile rostul și după numele lui își numesc pruncii