Ela Victoria Luca

niciodată nu am știut ce spațiu e mai viu decât inima înainte să închid ușa îmi amintesc port în mine o colecție rară de constrângeri legate bine de clavicule să simt fiecare mișcare în timp

ridic lucruri sunt tot mai grele mă cufund în apa zilei până la mijloc mă încordez încerc să duc o vreme partea masivă din tine întinsă de-a lungul timpului ca într-o matcă transparentă mă spăl

atunci când nu mai simt nimic încep să măsor casa cu palmele așa intuiesc spiritul închis în pereți dar nu știu de ce distanțele - ca și cuvântul - rămân aparente între uși o parte din

văd și tac. mă las frumos deoparte. nimeni nu își dă seama. așa cum nu mă pricep la pierderi, nu mă pricep nici la aruncat oameni. și, fiindcă nu am de ales, mă arunc pe mine, dacă simt cea mai

cobor treptele fiecare om îmi amintește de o zi cu ritm necunoscut încerc să ridic tonalitatea sunetelor să mă aud cumva din gura lor să ascult cum ies din ei să mă rostogolesc mereu cu alt

mergem lent mergem tot mai tăcuți mâinile despart continuu vegetații luxuriante trecem prin ele indiferenți trecem prin sudul pământului fără să ne mai întoarcem spre oamenii-lemn cad

în mijlocul orașului asfaltul se sparge trec printr-o fantă alunec în triunghiul rotarian al dorințelor mă trezesc în gânduri subterane nu văd nimic familiar nimic să pot purta la

pe stânci nu dorm, redescopăr visarea. e ca atunci când îți dăltuiam închipuirile și, din prea mult material dur, epuizam conul de lumină, ochii mi se goleau de lume. nimic nu mai avea dimensiuni

un om bizar stă pe bordură privindu-și sec unghiile trăiesc un timp senzitiv beau apă sălcie crezând că e viață ziua mă agasează cu întrebările ei în oglindă mâinile îți pipăie haotic prin

în sala războiului doar ecoul străpuns de necredință stăm în afara inelului negru zimțat asurziți de zgomotul săbiilor aș ridica materii dure înaintea spintecătorului să nu mai intre ura în

revin formele-capcană, cu prelungiri nefirești, tentaculare. mă prind atunci când e frig și inert totul în culoarele de oameni. supliciul zilnic - între două pulsații, sistolă neagră. formele își

o să păstrez un celălalt integru până la capătul digului golful invizibil al inimii se umple de alge reci dizolvarea lor lentă lichidul verzui impregnat în atrii mă schimbă complet într-o

crestez în tâmplă o piramidă să pot exersa echilibrul atunci când aerul devine greu sfinxul îmi privește căderea la nesfârșit marginea corpului prin care se preling dureros vocabule mintea o

ziua începea întotdeauna invers obiectele-eu improvizau mișcări de supunere devoțiuni simple definitive ca femeile ce descopereau mâinile bărbatului sub magmă în spate o perdea de bronz îți

și aerul se schimbă lent infiltrat de sunete necunoscute retrageri abia perceptibile partea descompusă a amiezei când palmele se desprind de pe suprafețele negre ale lucrurilor înțelegerea